GENERAŢIA LUI PROTEU

Cenaclul Uniunii Scriitorilor, condus de Nora Iuga, cel al Facultăţii de Litere (tutelat iniţial de Mircea Cărtărescu, ulterior de Marius Ianuş), revista Fracturi, atelierul de creaţie al poetei Nina Vasile şi, nu în ultimul rând, Cenaclul Euridice păstorit deMarin Mincu – care s-a bucurat pentru o vreme de o amplă popularizare în paginile ziarului Ziua – au fost principalele pepiniere ale unei noi promoţii poetice – care va irumpe zgomotos în viaţa literară în preajma sfârşitului de mileniu.
Preluând ceva din „furia demolatoare” a avangardei istorice, reprezentanţii „noului val” s-au raportat polemic la poezia generaţiilor anterioare, au împărtăşit utopia creaţiunii ex nihilo, au contestat şi au fost contestaţi, stârnind de la bun început în jurul lor foarte multă ostilitate. Lirica lor s-a născut din frustrări şi resentimente generate de impactul cu realităţile sociale de după decembrie 89, căci – aşa cum scria un critic din interiorul grupului, Bogdan Alexandru Sănescu – „nu cred că ştie cineva mai bine decât noi că libertatea post-nouăzeci s-a revelat ca o profundă lipsă de libertate. Noi suntem cei care abia am deschis ochii prin 93-94, cei crescuţi într-un mediu eminamente publicitar, care am învăţat să ghicim în spatele danturii perfecte din reclama la pastă de dinţi, cariile putrefacte ale banilor. (…) Noi suntem cei care în momentul de faţă murim practic de foame, dar ne încăpăţânăm să credem că reprezentăm un grup care trebuie să supravieţuiască pentru că are ceva de spus” . Şi, dacă spiritul insurgent al grupului 2000 vizează, în plan social, structurile capitalismului de consum, care încep să fie implementate în societatea românească după 1989, ţinta lor e, în plan artistic, postmodernismul, văzut ca o formulă estetică menită să justifice hedonismul consumerist. Dar, în timp ce autorii grupului 2000, îşi declară făţiş ostilitatea faţă de noul spirit capitalist, fără să facă un secret din vederile lor de stânga (e readus în discuţie anarhismul, se fac trimiteri la Gramsci), din tabăra „bătrânilor” vin declaraţii destinate să legitimeze societatea de consum, liberalismul economic, democraţia şi fireşte postmodernismul ”Liberalism-economie de piaţă-tehnologie informaţională – scria (în spiritul teoretizărilor lui Francis Fukuyama) Mircea Cărtărescu – iată cum ar arăta ecuaţia în stare să definească starea actuală a lumii. O altă triadă (având un vârf comun cu prima) ar putea fi cea propusă de Arles şi Duby: creştinism-tehnologie-drepturile omului. După ultimul război, utopiile negative de tip Metropolis sau 1984 care demonizau tehnologia şi prevedeau umanităţii un viitor coşmaresc şi-au vădit neîntemeierea. După 1958 lumea a devenit mai liberă şi mai plină de culoare prin mişcările Flower-power şi prin revoluţia sexuală. În fine după căderea cortinei de fier s-a sfârşit şi celălalt coşmar, al confruntării nucleare şi al comunismului, aşa încât, în ultimii 5o de ani, dar mai ales în ultimii 3o, dar mai ales în ultimii 1o ani cea mai mare parte din din populaţia lumii trăieşte în democraţie sau şi-a propus-o ca ideal” . Venite din partea unui « lider de opinie » al promoţiei 80, asemenea aprecieri par să sugereze polarizarea vieţii artistice şi a producţiei literare de după 1990, între o artă a „elitelor” – oficială, academică, pusă în slujba establishment-ului, avându-i ca promotori în principal pe autorii optzecişti (postmodernismul) şi o artă a revoltei şi a underground-ului, critică şi contestară, promovată de reprezentanţii noului val. Se configurau, în felul acesta, toate premisele unui „conflict între generaţii”, despre care mărturisesc, bunăoară, diatribele lansate de Dumitru Crudu şi Marius Ianuş la adresa literaturii optzeciste, promotoare a „realismului senzorial”, în Fracturismul – un manifest: ”Fracturismul desfide poezia realului derivată din cultură şi împănată cu o mulţime de planuri <<ştiinţifice>>. Aceşti poeţi care pretind că scriu o poezie a concretului folosesc un limbaj preţios. Aceşti poeţi le vorbesc iubitelor exoftalmice şi suturate despre lobotomii sau despre cum mănâncă seminţe decorticate. Sunt jalnici şi ridicoli. Ei spun că scriu o poezie a realului, a omului comun şi obişnuit, dar fac acest lucru pornind de la cultură. Asta e o minciună” . La fel de vehementă se arată în luările ei de cuvânt şi Elena Vlădăreanu, pentru care optzecismul poetic, suspect de inautenticitate, constituie o vârstă revolută a literaturii: „optzeciştii s-au oprit la un spaţiu (călduţ, confortabil) al textului. Aici s-au dat toate bătăliile lor mari/mici, aici au avut loc cele mai multe acte vitejeşti. Ei au instaurat o lume, au instaurat o lume. Nu e vina nimănui dacă astăzi ei nu ne mai spun mare lucru, nu ne mai conving” În schimb literatura 2000 „se naşte la limita dintre comercial, existenţial, mediatic. Nu cunoaşte reguli, nu impune reguli. Scrisul e autentic, e plin de viaţă, e o mărturie a fiinţei de carne (care suferă, e plină de păcate, de remuşcări sau de bucurie) a celui care scrie. În text îl vezi pe autor zvârcolindu-se şi aşa ajunge la tine” Mai nuanţat în aprecieri se dovedeşte Claudiu Komartin, care după ce constată că « generaţia 80 a apărut fiindcă în aer plutea un aer tot mai uşor de desluşit de schimbare, al cărui vârf de lance este postmodernismul, pe care optzeciştii bucureşteni – dar şi o parte din cei moldoveni şi ardeleni – îl descoperă cu timiditate, dar ajung să şi-l asume pe deplin şi nu-i vor mai da niciodată drumul, transformându-l în doctrina dominantă a epocii (teoretizată în exces de Lefter sau Cărtărescu) » admite că « generaţia a dat autori valoroşi, capabili să-şi circumscrie teritorii lirice proprii, clar individualizate, prin câteva cărţi ale căror apariţii rămân momente importante din istoria literaturii postbelice ». Ceea ce nu înseamnă însă că autorul Păpuşarului nu e la fel de convins că optzecismul (şi odată cu acesta postmodernismul) au devenit fapte de istorie literară, ci doar că acesta îi preferă contestaţiei zgomotoase « reverenţa » pioasă, pătrunsă de spirirtul « nostalgic » al experimentalismului, de vreme ce « nimic nu se termină nici cu postmodernismul, nici cu generaţia 80 ». Asemenea atitudini – mai moderate– în raport cu literatura „bătrânilor” sunt rare totuşi la începutul noului mileniu; dominat de vocea „mânioasă” a fracturiştilor, discursul noului val se remarcă prin radicalism şi intoleranţă. Vizată va fi, în curând nu doar poezia promoţiilor anterioare, ci şi „ereziile estetice” ale unor colegi de promoţie care nu împărtăşesc spiritul de revoltă al grupului de la Fracturi şi înţeleg să poetizeze pe alte coordonate. „De ce place tuturor – scria de exemplu Elena Vlădăreanu – (de la Liviu Ioan Stoiciu la Mircea Ivănescu – iată, scriitori de generaţii diferite) un poet ca Teodor Dună? Să fim înţeleşi: Teodor Dună este un poet foarte talentat. Lucrul care îl va ţine, însă, în afara unei posibile noi generaţii este faptul că el se încadrează perfect într-un oriznt de aşteptare. Textele sale ar putea figura în orice antologie, în orice manual chiar. La limită, ar putea fi considerat nouăzecist, în aceeaşi familie cu Ioan Es. Pop sau Cristian Popescu”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: