proteu (3)

Teoretizările promoţiei 80 în legătură cu instanţa eului şi funcţia comunicativă a dicursului poetic vor fi reluate, peste ani, de autorii grupului 2000, ceea ce dovedeşte caracterul unitar al literaturii neoavangardiste româneşti de după 1960. Cu un patos teoretizant specific artei experimentaliste (chiar dacă deocamdată îi lipseşte un ”cap teoretic” în adevăratul înţeles al cuvântului), promoţia 2000 a preluat din recuzita avangardei istorice tradiţia manifestelor literare. Primul dintre acestea, în ordine cronologică, este Fracturismul: un manifest, elaborat de Dumitru Crudu şi Marius Ianuş în septembrie 1998. Nu foarte bogat în elaborări teoretice, textul este în fond o pledoarie pentru underground-ul literar, el exprimă revolta ”marginii” împotriva ”centrului”, susţinută cu un remarcabil spirit contestatar, ideea sa directoare fiind aceea de ”fractură” în raport cu establishment-ul social cultural şi artistic, dar şi între realitate şi aparenţă: ”Fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic, estetic şi, în consecinţă configurarea unor formule noi. În plan politic este reprezentat prin anarhism. Adică, şi spunem asta doar pentru a vă oferi cel mai simplu exemplu, e o fractură între primarul care vorbeşte la ştiri şi omul Ghişe care-şi face o vilă din amenzile cu termen de prescriere depăşit ale oamenilor săraci” . O altă idee este aceea a autenticităţii, realizată prin identificarea deplină a scriiturii cu existenţa, despre care se vorbise şi în elaborările „textualiste” ale lui Marin Mincu: ”Fracturismul este un curent al celor ce există aşa cum scriu, eliminînd din poezia lor minciuna socială (…) Fracturismul reclamă o subiectivitate necontrafăcută nouă, care să poată institui puncte de vedere necunoscute asupra realităţii” . Aceste idei sunt însă înecate pur şi simplu într-un torent de diatribe la adresa promoţiilor poetice anterioare (dintre ai căror reprezentanţi e omologat în calitate de precursor doar Romulus Bucur) şi a perspectivei ”culturale” care falsifică percepţia realului (sunt vizaţi în primul rând optzeciştii), astfel încât manifestul semnat de Crudu şi Ianuş e mai aproape de ”furia demolatoare ” a avangardei istorice decît de ”pietatea” experimentalismului: ”Fracturismul desfide poezia realului derivată din cultură şi împănată cu o mulţime de planuri <<ştiinţifice>>. Aceşti poeţi care pretind că scriu o poezie a concretului folosesc un limbaj preţios. Aceşti poeţi le vorbesc iubitelor exoftalmice şi suturate despre lobotomii sau despre cum mănâncă seminţe decorticate. Sunt jalnici şi ridicoli. Ei spun că scriu o poezie a realului, a omului comun şi obişnuit, dar fac acest lucru pornind de la cultură. Asta e o minciună” . În consecinţă, toate direcţiile care s-au manifestat în cadrul poeziei române post-belice sunt aruncate la coşul de gunoi al istoriei literare, fracturismul propunîndu-şi reinventarea de la zero a poeziei, creaţiunea ex nihilo: ”Fracturismul este primul curent care nu mai are nici o legătură cu poezia realului, cu noul antropocentrism sau cu textualismul. În sfârşit, fracturismul este primul model al unei rupturi radicale de postmodernism” . Nu mai rămânea decât ca, urmând şi în această privinţă modelul avangardei istorice, fracturiştii să-şi inventeze o tradiţie şi să se revendice în calitate de „şcoală poetică”: ”fracturismul este un curent prefigurat de câţiva poeţi străini (Yves Martin, Allan Ginsberg,Robert Creely, Velemir Hlebnikov,e.e.cummings) şi pare să fie în vogă printre poeţii tineri de la noi şi aiurea (suntem deja în legătură cu Julius Jijleauscas din lituania, cu Oxana Pugaci din Ucraina, cu Daniel Feodorovici din America). Dintre poeţii tineri români, fracturişti sunt cei debutaţi în ultima vreme – în afară de Radu Ana, un pionier – Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Ruxandra Novac, Sandu Vaculovschi, Mihai Vaculovschi, Andrei Vrâi, Nicolae Fechete” .
Aşa cum se poate vedea, manifestul fracturist exprimă mai curînd o atitudine decât un program estetic. În consecinţă, Dumitru Crudu va elabora nişte ”anexe” destinate să clarifice noţiunea de fracturism şi să precizeze elementele minimale ale unei ”metode” de practică scripturală. În prima şi cea mai substanţială în precizari teoretice) dintre aceste anexe, autorul subliniază că ”în primul rînd fracturismul propune refuzul noţiunilor, conceptelor, denumirilor, etichetelor de tot soiul pentru a ajunge din nou la complexitatea vie a realului şi a individualităţii. Fracturismul a înţeles că, respingând limbajul uzual sau ştiinţific, te disociezi, de fapt, de vidul semantic. Vidul existenţial al poeţilor contemporani poate fi descoperit în limbajul pe care aceştia îl folosesc. Falsitatea lor umană funciară a ajuns să fie etalonul oricărei comunicări poetice sau non-poetice” . În consecinţă, miza actului poetic va fi, din perspectiva lui Dumitru Crudu, elaborarea unui limbaj ”de unică întrebuinţare”: ”Fracturismul refuză generalitatea limbajului comun. Greşeala multor poeţi de astăzi este aceea că ei încearcă să atingă ceea ce este adevărat în limbajul comun pornind de la un fel de generalitate. Adică de la ceva realmente tautologic. Aceasta-i un pericol real: să nu vezi că, în limbajul comun uzual, generalitatea se lăfăie şi chiar face casă bună cu tautologia existenţială. Din cauza degradării sale, prin rutină, conveţionalism şi conformism, limbajul comun şi-a pierdut accesul la particular şi concret, deşi tocmai aceste două categorii erau ţinta poeziei realului” . Tocmai pentru a ieşi din convenţionalitatea limbajului uzual, fracturismul ”revendică apariţia în prim-plan a subiectului real al poetului, în detrimentul obiectului prezentat sau al tehnicilor poetice pentru că numai în acesta am mai putea surprinde niduitatea fragilă a realului.(…) Fracturismul renunţă la a mai numi şi eticheta realitatea, iar prin aceasta fracturismul renunţă la a mai folosi procedeul conceptualizării senzaţiilor(…) Noţiunile şi obiectele sunt nişte obstacole în calea receptării şi cunoaşterii individualităţii şi concretului lumii. Pentru a junge la realitate, poetul ar trebui se descompună obiectul într-o avalanşă de reacţii personale şi senzaţii ireductibile. Deoarece obiectele există numai în măsura în care ne provoacă anumite senzaţii” . Noutatea pe care o aduc consideraţiile teoretice din Prima anexă consistă în înlocuirea eului poetic antromorf, ce percepe realitatea în exclusivitate prin senzori, despre care vorbeau Muşina sau Cărtărescu, printr-un hiper-subiect, exacerbare a ideii de subiectivitate, care ilustrează tendinţa spre excesiv şi spre stările de ”extaz” (cum le numea Baudrillard) caracteristice mundusului apocaliptic. Acest hiper-subiect percepe lumea strict particular, strict individualizat, definindu-se esenţialmente ca ”diferenţă”; dintr-o asemenea perspectivă, consideraţiile lui Dumitru Crudu sunt în concordanţă cu acele teorii sociologice contemporane care afirmă (Pierre Bourdieu) că ”a exista într-un spaţiu, a fi un punct, un individ într-un spaţiu înseamnă a fi diferit, or, după formula lui Benveniste, vorbind dspre limbaj, <<a fi distinctiv, a fi semnificativ, sunt acelaşi lucru>>. Prin urmare, diferenţa este semnificativă, generatoare de limbaj, ”diferenţele (…) funcţionează în fiecare societate ca diferenţele constituind sisteme simbolice, ca ansamblul fonemelor unei limbi sau ca ansamblul trăsăturilor distinctive şi al abaterilor diferenţiale care alcătuiesc un sistem mitic, adică funcţionează ca semne distinctive” . Aşadar, din perspectivă consideraţiilor din Prima anexă, termenul de ”fractură” se cere echivalat cu acela de ”diferenţă”, o diferenţă pe care Dumitru Crudu o gîndeşte la modul absolut, drept particularitatea definitorie a unui hiper-subiect care percepe şi articulează în limbaj filmul realului într-un registru diferit de al tuturor celorlalte subiectivităţi. Cu toate acestea, raporturile fracturismului cu lirica opzecistă a cotidianului sunt mai degrabă de continuitate decât de discontinuitate, căci el nu face decât să radicalizeze demersurile spre o ”nouă autenticitate” ale promoţiei precedente, schimbarea fiind, cu alte cuvinte, nu calitativă, ci cantitativă. Şi se pare că ne izbim aici de una dintre particularităţile artei experimentaliste: ea se întemeiează pe acele transformări ale ”aceluiaşi” în ”acelaşi” despre care vorbea Baudrillard şi care generează ”excrescenţele metastatice”, nu mai este capabilă să ”inventeze”, ci doar ”reinventează”, bazându-se pe ”rearanjări” şi ”remozaicări” ale unor discursuri anterioare şi recurgând la procedeul numit ”manierare”, adică deformare, în diverse registre, a unor procedee şi tehnici retorice. Astfel că, din momentul acesta fracturismul se va transforma, în enunţările lui Dumitru Crudu, într-o chestiune de ”techne”, într-un inventar de ”metode” cum ar fi: ”o descriere completa, chiar excesivă, a cadrului în care se manifestă obiectul relaţiilor noastre, deconceptualizîndu-l pas cu pas”; ”schimbarea cadrului real prin insolitare”; ”reconstituirea unor situaţii non-verbale, care însoţesc obiectul deconceptualizat”; ”estomparea graniţelor dintre obiectul care ne provoacă anumite reacţii şi reacţiile pe care le avem”. Căci ”realitatea există doar în propriul nostru eu” (nici că se putea afirmare mai evidentă a ideii de hiper-subiect!), aşa încât ”în afară de reacţiile noastre strict personale într-o poezie nu ar trebui să mai existe nimic altceva”, iar „autenticitatea poate exista numai la nivel de reacţii” .

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: