ruxandra novac

Discursul mânios al promoţiei fracturiste devine, în poemele Ruxandrei Novac, o rostire dezubuzată, rostirea unei sensibilităţi oripilate de filmul sordid al realului, resimţind însă, în acelaşi timp, extrem de acut sentimentul condamnării implacabile la real: ”Ca într-o celulă sau ca într-o groapă comună/strânşi unul in altul, visăm acelaşi vis,/trist şi sacadat/al unei mizerii fără sfârşit/(…) suntem animale necunoscute in parcări subterane/gata de o crimă perfectă/noi nu am ieşit/de aici nu vom ieşi niciodată/dacă ne e frică înjurăm/dacă deschidem braţele din ele cad inimi şi sticle golite//noi nu vom ieşi niciodată/nu vom pleca niciodată”. Poemele vor transcrie, prin urmare, stări de colaps interior, pe parcursul cărora cuvintele işi pierd violenţa, înglodându-se in materia unei sile negre şi lipicioase ca smoala, reverii autiste si letargii, introspecţii ce revelează boli ale ţesutului sufletesc, în care au deversat parcă toate bolile veacului: ”Sinele meu trist croşetează un pulover/din părul lung al sinelui anilor şaizeci/sinele meu trist nu vrea să fie cu gaşca/sinele meu trist se scufundă în câmpul lui cu ciori/roşii ca steagurile pe care ei nu le-au văzut/sau le-au văzut şi-au zis că-s căpşuni./Sinele meu trist pipăie pereţii camerei în care stau/şi simte ceva ca un curent electric/ca într-un gărduleţ ca intr-o dantelă mecanică”. Astfel încât poeta ajunge la un soi de perplexitate existenţială, trăieşte undeva la graniţa dintre viaţă şi moarte, care îi apar deopotrivă de indezirabile, dar şi deopotrivă de intangibile, deoarece se situează mereu în afara acestui orizont al silei si al tristeţii,care paralizează freamătul fibrelor vii (”Sinele meu trist vede că totul e bine/că moartea e de fapt o maşină stricată/aruncată la cimitirul de maşini/şi că viaţă e şi ea o maşină stricată/aruncată la cimitirul de maşini”), dar nu şi dorinţa de evaziune: ”şi am să iau o maşină şi am să plec/maşină mare, cât un autobuz/ cu un bec gălbui pe ea cu mandibule mici pe capotă/maşină de sunete şi viziuni”. Maşina stranie, evocată în asemenea versuri, reprezintă desigur vehiculul utopic al poeziei, care, dacă nu poate trimite, ca o trambulină, în afara realului si nici nu poate să-l exorcizeze de incurabilele lui maladii, are cel puţin posibilitatea să-l „realcătuiască” (textualizeze) si să-l remozaicheze la nesfârşit. În consecinţă, în poemele Ruxandrei Novac decorul turp al cotidianului poate să dobândească pe neaşteptate accente de fabulos, să-si amplifice halucinant toate stigmatele, convertindu-se în coşmar. Iar poetizarea devine un exerciţiu sisific, pe al cărui parcurs „răul lumii” este ridicat la dimensiunile unei culpe existenţiale, cu rădăcini metafizice, în timp ce fabulosul rezultă aici din transpunerea decorurilor „mizerabiliste”, în conformitate cu logica visului, în panorame şi viziuni apocaliptice, care provoacă atacuri de panică, legate de acea ontologie a mortalităţii, caracteristică literaturii experimentaliste; aici existenţa se situează sub ameninţarea exterminării potenţiale, iar textele autoarei configurează topografia unui univers al terorii generalizate în care fiecare obiect poate constitui sursa unei posibile agresiuni şi va inspira prin urmare o spaimă difuză şi insidioasă: „spaima ne-a adunat într-unul singur/spaima de căţelul pământului, de seringi,/de cei care ne obligă să ne/lăsăm de fumat/spaima de lobotomie, spaima de damblagire,/de domnul contabil,/de-a nu crăpa decât după treizeci de ani/spaima cumplită de cei care ne ocrotesc/spaima de omul-pasăre,/spaima de bob din twin peaks//spaima, femeia cu părul roşu, cu mâinile roşii,/cu barba roşie cu/tocurile înalte cu ciorapi lycra/frecându-se de fermoarul blugilor tăi,/trecându-mi uşor mâna prin păr/păianjenul viu care iese din mine”. În virtutea aceleiaşi ontologii a mortalităţii, poezia se defineşte, tot în spirit experimentalist, ca o artă „zum Tode” care vorbeşte despre moartea cuvintelor şi despre teroarea putridului, care planează deasupra tuturor înfăptuirilor omeneşti: „aici nu e loc/nici de milă nici de libertate nici de dor/totul se încleştează te trage din ce în ce mai jos/până la capătul capătului/totul e un urlet o apă cafenie care/mă spală întruna din care beau întruna/în timp ce femeile mele câştigă bani.//Hrană pentru morţi aceste cuvinte frumoase /care s-au spus/de mii de ani doar hrană pentru morţi/grăsimea gălbuie a Marilor Oameni”. Cu toate acestea poeta împărtăşeşte interesul pentru social al promoţiei sale, ale cărei frustrări constituie materia unor „ecografii” lucide şi câteodată sarcastice, în care riscusul dezabuzat a luat locul gesturilor spectaculoase de insurgenţă: „noi suntem muncitorii şi mâinile noastre clădesc/lumea/noi suntem fericiţii lumii acesteia nu ştiţi că/suntem fericiţii lumii acesteia ne e foame noi ştim/ştim totul inima noastră le adună pe toate adună/inimile voastre mari adună trotuarele blocurile/florile păsările fluturii/toate merg la culcare/în inima noastră mare// ca un cocainoman trist/le siècle fanatique îşi face numărul noi/îi pipăim capul cu degetele noastre/mirosind a DTT/noi suntem fericiţii lumii acesteia nu ştiţi/că suntem fericiţii lumii acesteia atârnăm greu/seara ca florile printre/stâlpii aceştia electrici/cu capete de mort”. În asemenea poeme Ruxandra Novac vorrbeşte în numele unei generaţii „fără viitor” a cărei existenţă se reduce la o aşteptare beckettiană, e o spunere logoreică de poveşti fără început şi fără sfârşit, care trimite cu gândul spre replicile unei farse absurde: „dar viitorul şi aplauzele proletarului/nu ne vor mai încânta. S-a dus,/Pe zidul de cărămidă stacojiu el venea/urina se desenau/formele mescine ale vieţii noastre//)la douăzeci de ani începe iată să se decoloreze/să se tocească pe la margini)/Suntem acum pe terasă în cartier stăm de vorbă/suntem propriii noştri stăpâni/ai grămezilor de turme şi ai pământurilor bogate./Poveştile ce ni se spun/le primim ca pe nişte adieri ale unui fluture mar./Şi aşteptăm, stăm de vorbă la argentin./Ne cufundăm până la umeri mîinile/în sputa sidefie a unei vieţi viitoare”. Iar tehnica întrebuinţată este una a amplificării, poeta ajungând astfel la un soi de „hiper-realism”, care „maniereaza” (adică deformează, amplifică,transfigurează) realul, pe linia unui imagism „asianic” (care exprimă pasiunea pentru iregular a artistului manierist): ”Fluturii ies noaptea si zboară spre ochiul de neon/pielea lor scanteieaza ca aurul/sunt beţi si rad de ce-i care-i vad/sexul lor negru pătrunde prin pereţi in adăposturi”. Si tocmai acest „nou manierism” (care presupune si buna asimilare a unor modele livreşti) particularizează discursul Ruxandrei Novac in raport cu cel al colegelor ei de promoţie, ea apropiindu-se simţitor, mult mai mult decât de lirica „extrauterinitătii”, de producţia poetică a manieriştilor si fantaştilor. Spre deosebire de aceştia, insă. autoarea isi refuză pateticul, ostentativul sau histrionicul, poetizând in registrul notaţiei grave, cumva pe urmele Marianei Marin, cu care împărtăşeşte de altfel oscilaţia între o lirică a angoaselor existenţiale şi deschiderea către social. Tipărind deocamdată un singur volum de versuri, autoexilată de multă vreme pe alte meridiane (dacă nu cumva autoexilată, la modul Rimbaud, şi din literatură) Ruxandra Novac rămâne, la opt ani de la apariţia cărţii ei de debut, una din vocile de referinţă ale grupului 2000, care continuă să fascineze şi să intrige.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: