serban axinte

Poemele lui Şerban Axinte au aerul bufononadelor tragice, iar actantul liric împrumută aici, nu de puţine ori, facies-ul arlechinului dezabuzat, pentru care existenţa s-a transformat într-o pantomimă grotescă: „sunt îmbrăcat în haine de arlechin,/am buzunarele pline de pietre;/voi trage cu praştia în stele,/voi plânge, voi râde,/voi face tumbe ca ele să se distreze” (oraşul, cireada de vite, patrafirul). Cu un remarcabil simţ al absurdului, dar şi cu ceva din umorul negru al lui Constantin Acosmei, poetul transcrie comedia cotidianului, cu sarabanda ei de automatisme: „gata, azi spun o rugăciune,/fac o piruetă, mă dau pe gheaţă,/pornesc maşina de spălat, închid aragazul,/îmi pârlesc sprâncenele cu bricheta,/desenez un elefant pe o frunză,/miros mâinile iubitei mele,/gust din mâncarea pregătită pentru mâine,/îmi dau singur foc la valiză” (lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut I). Filmul experienţei domestice e însă fisurat permanent de vocile „irealului”, iar lumea care se configurează în aceste poeme stă tot timpul sub ameninţarea catastrofei fatale, astfel încât autismul lui Şerban Axinte e solidar cu angoasele unui spirit retractil, care nu izbuteşte să-şi construiască o carapace suficient de impenetrabilă, are fobia spaţiilor deschise, presentimentul primejdiei iminente: „mai bine decât în faţa televizorului mă voi simţi/în ultimele mele momente de luciditate;//apoi se va opri brusc curentul,/se vor auzi mişte ţipete,/un sunet prelung, ascuţit,/apoi va fi mai multă linişte,/mai mult loc pentru cei de lângă mine” (lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut I). Existenţa personajului liric se reduce acum la o succesiune de gesturi repetitive, e o cantonare în previzibil, care poate conferi în mod pasager iluzia securităţii; de aceea orice ieşire „plein air” antrenează un sentiment acut de nesiguranţă, presimţirea morţii relaţionându-se permanent cu abandonarea capsulei securizante: „ieşi repede din casă,/îţi lipeşti urechea de pământ;/te subţiezi, te umfli,/te arunci în faţa unui vehicul ciudat/despre care ştii doar că nu te poate strivi în întregime,/toţi să te recunoască, toţi să te regerete;//(…) cămaşa ta îmbibată de mirosul altui trup,/lingura de aluminiu/pe care o port mereu în buzunarul hainei/şi praful de pe călcâie/amestecat cu scuipat,/toate astea vor fi aranjate cu foarte mare grijă/într-o cutie de lemn” (lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut III). Frica de spaţiu acutizează percepţia pînă la paroxistic, iar simţurile, ascuţite la maximum, descoperă pretutindeni acţiunea forţelor tenebroase care erodează lent existenţa. Şi se poate vorbi mai ales de o sensibilitate neobişnuită a urechii şi a timpanului, care transformă orice senzaţie acustică într-o invitaţie la moarte, într-o chemare de dispariţie: „pînă la 25 deschid singura sticlă neterminată,/beau puţin şi mă întorc la 15,/pun mâna pe chitară şi solfegiez prima variantă a/poemului imitaţia fiarei (…)//încerc să-ţi fac pe plac,/intonez cântecele tale şi-mi apropii bărbia/de tăişul unei lame din anii 70//muzica asta ne dă vieţile peste cap/precum băutura” (o terapie nouă). Astfel încât lumea ia treptat înfăţişarea cavernei subpământene sau a mormîntului, poetul vorbeşte în textele sale despre viaţa „în tub” care nu este decât o agonie fără început şi fără sfârşit, iar teama de spaţiu se converteşte într-o apăsătoare claustrofobie: „să beau apă dintr-un bulgăre de glod,/să mestec rădăcinile albe şi hrănitoare/ale copacilor crescuţi în tub:/apoi să mai orbecăi puţin/printre pereţii constrictori,/iar, la sfârşit, să-mi desenez pe burtă/harta cartierului meu; /prin ochii tăi închişi/văd umbrele celorlalte marionete/prinse în dansul cârtiţei/la celălalt capăt al tubului” (dansul cîrtiţei). Şerban Axinte are acum obsesia înhumării de viu şi îşi reprezintă realitatea, ca odinioară Bacovia, sub forma carcerei existenţiale, a vizuinei kafkiane care zădărniceşte orice tentativă de evaziune, iar spaţiul intim şi spaţiul exterior se dovedesc finalmente la fel de indezirabile, generează aceeaşi anxietate apăsătoare: „de aici se văd capetele lunguieţe/cum străpung pungile de plastic,/elastice bolţi, crampoane în burta sirenei/plămădite din oase marine/şi cele trei nume şi al doilea fiu/se rostesc şi se cufundă/în nisipul elastic al cerului//lumea e într-adevăr la picioarele mele,/nu mai aştept decît să vină cineva şi să-mi profaneze mormântul/ca să pot ieşi de acolo” (ca să pot ieşi de acolo). Viziunea devine treptat una de eschaton, poetul imaginând infernuri în care cei morţi şi cei vii vieţuiesc în devălmăşie, ca într-o procesiune apocaliptică, bunicii şi nepoţii poartă, în egală măsură stigmatele descompunerii: „pelerine puse la uscat,/covor roşu pentru nepoţii cu fele trase-n plastic,/covor incredibil de alb pentru bunicii care suflă-n păpădii.//e foarte bine acum, când se apropie dimineaţa,/şi tuturor ne vine să mâzgălim cu iscăliturile noastre/monumentele din centrul oraşului/şi să acoperim vechile nume de pe socluri/ cu zăpadă din frigider” (oftică în sala de mese, de conferinţe, de gimnastică). Lumea, la rîndul ei, a devenit una reziduală, e un maldăr hilar de gunoaie umane şi de excrement cosmic: „copacii trec prin noi, iarba ne are în vârf//noi îl avem pe dumnezeu,/în altă zi îl pierdem;/şi pierduţi rămânem/atâta timp cât oasele noastre/continuă să lucească albe/deasupra celui mai mare morman de gunoi” (black wednesday). Bufonada se transformă astfel pe nesimţite într-o sinistră farsă eschatologică, arlechinul dobîndeşte fizionomia mult mai neliniştitoare a cadavrului pe jumătate viu, care îşi şuieră printre dinţi oboseala şi scârba de sine: „cum vrei să mori dacă nu poţi să închizi ochii,/trebuie să priveşti adânc în tine,/atât de adânc/încât să ţi se facă rău,/să vomiţi prelung şi să rămâi cu faţa în sus” (cu faţa în sus). Obsesiile thanatice ale lui Şerban Axinte îşi vor găsi însă expresia cea mai originală în ciclul cântec de leagăn pentru asasinul meu unde, abordând tema paternităţii, poetul dă frîu liber frisonărilor lui tenebroase, pe care contemplarea fiinţei nou-născute o ridică la cotele cele mai înalte, căci progenitura nu este altceva decât un pachet de thanatos obiectivat, în care personajul liric îşi recunoaşte propria moarte: „îi dau asasinului meu o cană de lapte praf,/îi proptesc o suzetă în gură,/el gângureşte mulţumit,/mă urmăreşte cu privirea prin cameră//aştept să-i distragă cineva atenţia/ca să mă pot furişa/în urna plină de cenuşă;//spre sfârşitul nopţii/ies din ascunzătoare,/mă spăl;//de pe trupul meu se prelinge acum/o apă la fel de neagră/precum pielea tuturor pruncilor abia născuţi” (le chant de mon assassin). Tocmai această lirică a paternităţii, lipsită de gingăşii inutile, lucidă şi rece ca o lamă de bisturiu, aduce în poezia lui Şerban Axinte nu doar accentele personale cele mai remarcabile, ci şi speranţa catharsisului. Promisiunea morţii devine aici certitudine, trăirea ei are valenţe purificatoare şi terapeutice, astfel că personajul liric se trezeşte, ca la sfârşitul unei experienţe iniţiatice, din coma lui ontologică reîncărcat cu noi energii: „mirceurea neagră a fost ca o noapte polară,/nu contează/în ce zi a săptămânii/am început să mă trezesc;// s-a întîmplat pur şi simplu/ca tranchilizantele în care aveam atâta încredere/să devină dintr-odată/cele mai eficiente neurotonice”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: