svetlana carstean

Svetlana Cârstean e o poetă „fără generaţie”, situată undeva în spaţiul de inter-regn dintre căutările promoţiei 90, tutelate de spiritul lui Cristian Popescu, şi discursul „autenticist” al primilor douămiişti. Debutând editorial abia în 2008, după ce colegii ei de la cenaclul Literelor bucureştene (T.O Bobe, Mihai Ignat sau Doina Ioanid) intraseră de mult în conştiinţa cititorilor de poezie, iar momentul de explozie al grupului 2000 (marcat de apariţia revistei Fracturi şi a diverselor manifeste: fracturist, utilitarist etc) devenise, la rându-i, un fapt de istorie literară, autoarea Florii de menghină s-a dovedit de altfel puţin interesată de febra actualităţii şi complet retractilă faţă de „spiritul de grup” afişat atât de ostentativ uneori de ultimele promoţii.
Căci pentru Svetlana Cârstean poezia e înainte de toate o „problemă personală” (cum ar spune Angela Marinescu), textul – marca puternic personalizată a unei individualităţi pentru care diferenţa este mai importantă decât asemănarea, astfel încât poeta încearcă să-şi circumscrie propriul teritoriu de liricitate şi să-şi creeze (recurgând la detaliul autobiografist) propria ei simbolistică şi mitologie, transformând actul poetizării într-o progresivă descoperire de sine. De aceea poemele sale din Floarea de menghină (Editura Cartea Românească, 2008) încep uneori prin a fi exerciţii de instrospecţie ce transcriu dubitaţiile unei fiinţe cu identitate incertă („Mă uit la bărbaţi şi nu ştiu cine sunt”) care se autopercepe în permanenţă dual: „Atunci îmi luam mâinile, le aşezam în faţa mea şi începeam să le vorbesc. Întâi calm, apoi din ce în ce mai tare. Pe cea dreaptă o chema Beatrice, nume frumos, pe cea stângă Alice, nume urât. Alice era proastă, rea, murdară, neascultătoare. Nu primea nimic de la mine, nici măcar o mângâiere. Ba dimpotrivă, uneori chiar o pocneam şi îi spuneam să plece, obligând-o să stea la spate. Beatrice era strălucitoare şi nu mai are rost să îi enumăr calităţile” (Balada ghetelor de lac). Această percepţie în registru dual pare să urmărească ca un blestem toate trăirile şi toate experinţele din textele Svetlanei Cârstean; din ea se nasc, neîndoielnic oroarea de corp sau sila pe care o provoacă procesele din intimitatea plasmei organice, viaţa, în accepţiunea ei „abjectă”, adică pur biologică: „Mama mea nu transpiră. Şi face pipi fără zgomot. De zece ani, nu a mai vrut să audă cum cade pipiul ei pe faianţa imaculată a veceului. Mai întâi, dă drumul la apă, în chiuvetă, apa curge cu putere, nervoasă, stropeşte totul în jur, însă acoperă orice alt sunet din încăpere. O apă rea, dar curată, limpede, fără miros. Mirosul e al meu. Eu vin din urmă, cu subsuorile lipite, închise pe dinăuntru, ferecate, ca să nu fiu recunoscută. Sufletul meu ascuns în subsuorile mele e insuporatabil, duhneşte. Mama mea nici măcar nu-l poate privi. Ea mă trimite direct la baie” (Două). Sexul, la rândul său, e o sursă permanentă de anxietate, de aceea însemnele feminităţii vor fi fi repudiate, iar în poemele Svetlanei Cârstean îşi face acum apariţia „fata-băiat” situată sub arhetipul „sintetic” al androginului: „Am fost un băieţel singur căruia într-o zi i s-au împletit codiţe şi i s-au pus fundiţe roşii şi albastre şi bentiţa de elastic pe cap. (…) Am fost un băieţel căruia într-o zi au început să-i crească sânii” (Cine am fost eu?). Complexul sex-corporalitate se leagă organic de presentimentul precoce al morţii, corpul dobândind din momentul acesta „aspectul unei maşini ce nimiceşte totul” (precum în teoretizările lui Mike Kelley), provoacă frisoane şi atacuri de panică: „Corpul meu este chiar mai slab decât lucrurile. Se ofileşte cuminte în braţele fotoliului în care stau, printre lucruri mai vechi sau mai noi. Lemnul, fierul, staniolul acestei mici ciocolate Milka, cizmele de cauciuc, pe care le aud traversând holul, toate îmi vor supravieţui într-un fel sau altul. Până şi propriul meu echipament de protecţie, pe care n-am apucat să învăţ să-l folosesc. Căci vântul se va foi mereu prin carcasele goale”.
Dualitatea corp-suflet se răsfrânge şi asupra lumii exterioare, unde se concretizează în două moduri de viaţă, cu valorile lor specifice. Există pe de o parte „viaţa activă” a lucrătorului, care se desfăşoară, după logica furnicarului, în mijlocul uneltelor şi în decorul specific al atelierului (care fac parte din mitologia personală a Svetlanei Cârstean), iar pe de altă parte, „viaţa contemplativă” a sufletelor „oblomoviene”, orientată spre interior, spre peisajele sufleteşti şi spre dimensiunea estetică a experienţei: „Lungit în patul său, cuminte, cu degetele la urechi, să nu audă zgomotul paşilor pe trotuar, Oblomov îşi aşteaptă ca în fiecare clipă, de atâţia ani, stările. Ele vin mereu, una după alta, neschimbate, ca un mecanism fără cusur. Îl absorb cu patimă, într-o linişte absolută. Cu perna mare în braţe, legănându-se tandru, se trezeşte înaintând lin pe nişte ape întinse. Atât de întinse şi mereu aceleaşi, încât de acolo el n-ar avea chiar nimic de povestit”. Aceste două formule de existenţă nu sunt totuşi atât de incompatibile cum par la prima vedere; privirea oblomoviană, atunci când renunţă la solipsismul ei de esenţă şi se strecoară în spaţiul prozaic al strungurilor şi al bancurilor de lucru, deţine capacitatea de a actualiza latenţele magice ale obiectelor, transformând unealta cea mai banală într-un instrument fabulos: „Ai plecat uşor şi ai luat-o la fugă. Ţineai menghina în mână ca pe un felinar care îţi arăta drumul. Atât de luminos era corpul ei”. Iar punctul cel mai înalt al acestor metamorfoze pline de stranietate, adevărata „piatră filosofală” a alchimiei vizionare practicate de Svetlana Cârstean este „floarea de menghină” în care contrarile: spiritualul şi corporalul, activismul şi contemplativismul îşi găsesc starea de sinteză şi echilibru. Ea se identifică finalmente cu textul însuşi, în care autorul acestuia (impuls către căutarea unei alte sinteze) se simte captiv pentru totdeauna şi resimte nostalgia contactului frust cu realul: „Eu, cel care am inventat cu atâta bucurie şi entuziasm floarea de menghină, lucrând cu spor în atelierul meu, eu nefericitul inventator, vreau să mărturisesc acum suferinţa şi umilirea mea. Aşa cum de la început le-am presinţit. Căci gândul, mintea şi sufletul meu nu-şi mai pot găsi locul decât între petalele ei în nenumărate culori, între aripile ei mai mult zbuciumate decât îmblânzite. Din strânsoarea lor nu mă mai pot desface şi mă văd stând între ele ca o altă floare presată, neputincioasă, sugrumată”. Iar poemul Cartea muncitorului sau Floarea de menghină (ce constituie nucleul fierbinte al volumului) se transformă astfel dintr-o fabulă existenţială într-o fabulă scripturală, care vorbeşte despre rosturile şi tâlcurile mai adânci ale poeziei şi ale actului scriptural. Impunând-o pe Svetlana Cârstean ca pe o poetă autoreflexivă (fapt mai rar întâlnit la autorii ultimelor promoţii) ce poetizează undeva în spaţiul dintre poezie şi proză, amestecă poemul propriu-zis cu fragmentele de memorial, după o logică mai degrabă a visului decât a experienţei şi face (la fel ca Doina Ioanid sau Adela Greceanu) ceea ce numeam cândva, în paginile mele de eseu critic, cvasiliteratură

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: