rita chirian

      Situându-se între documentarismul în cheie mizerabilistă al şcolii de la Fracturi şi himerismul fantast al unui Dan Coman, poemele Ritei Chirian amestecă notaţia frustă cu imaginea suprarealistă, astfel încît cotidianul devine aici, ca în picturile „metafizicilor”, teatrul de manifestare al unei realităţi suprasensibile, iar peisajul citadin – configurat cu abundenţă de imaginar apocaliptic – îmbracă aspectul unei „cetăţi a morţilor” sau al locului infernal: „stimaţii mei surzi, oraşul b. e pe moarte./moartea asta e nouă, moartea asta are mai multe măsele găunoase/decît orice noapte, a început să muşte din clădirea prefecturii,/din spitalul de nebun, nimic nu tulbură clefăitul ei de carne, scuipatul ei/cade peste oraşul b. ca o ploaie acidă. strada armeană s-a zbîrcit,/i s-a ridicat părul pe şira spinării ca unei pisici speriate, dar eu o mai văd/acum chircită sub garduri ca un cerşetor, singură îi mai cînt/să adoarmă” (povestiri din oraşul b.). Pe aceeaşi linie vin „portretele de familie”, cu personaje care iau pe nesimţite aerul unor măşti pline de stranietate, dizolvîndu-se, printr-o abilă tehnică a distorsionării, în fabulos „negru”: „plecasem departe intr-o vară, tata m-a întrebat cîţi ani am cu o/mină severă de ofiţer şi era mîndru de toţi cei zece ani pe care mama/mi-i croşetase în pliurile gîtului, cei zece ani care-mi atîrnau pînă sub/genunchi împiedicîndu-mi paşii, iar mama se apleca mereu să mi-i /aşeze frumos, apoi se uita la televizorul care de la o vreme nu-şi mai/mişca poveştile, iar tata mînca toate roţile de rzervă să nu mai putem/pleca niciodată” (povestiri din oraşul b.). Căci biografismul Ritei Chirian are evidente accente particulare, experienţa trăită este integrată aici în scenariul autobiografiei fabuloase, al „mitului personal”, poeta asumîndu-şi, cel mai ades, identitatatea „povestaşului” care reconfigurează realul prin permutaţii şi aranjemente, ridicîndu-l la coeficientul superior al fabulei mitice. Iar dispoziţia de a fabula se naşte aici din sentimentul unei fragilităţi existenţiale superlative, e forma prin care „omul agonic”, atins de germenii descompunerii, încearcă să-şi compenseze deficitul de existenţă, de vreme ce, în acest spaţiu concentraţionar, totul alunecă, încet şi iremediabil spre moarte: „o alunecare încetă şi atentă spre moarte. îţi ţii/poemul pe braţe ca pe un copil şi ţipătul lui nu se aude în urdorile/oraşului b. îi eliberezi ochii din orbite ca pe nişte fluturi cu aripile/zdrenţuite, îţi smulgi fîşii de piele şi decupezi aripi colorate pentru/ fluturii orbi, eşti un copil cu tălpile afundate în străzile oraşului b., iar/cînd te ridici, oraşul te îngroapă în făină de oase” (cele mai noi povestiri din oraşul b.). Fiindcă, distanţîndu-se de poezia „viscerală” a colegelor sale de generaţie, autoarea scrie o lirică a terorilor existenţiale, în care substanţa vitală se metamorfozează aproape instantaneu în materie sepulcrală, iar existenţa a devenit îndoielnică: „venele tale explodează şi o duhoare de hoit îţi încovoaie uşile şi ferestrele/ca pe nişte baloane de piele şi el îmi spunea ce teamă absurdă de/cuvintele mari îmi lua palmele le aşeza cuminte pe pereţii/albaştri nu-ţi fie teamă poţi înghiţi din toamnă fiecare copac/pînă la primăvară totul se va sfîrşi” (ce teamă absurdă de cuvintele mari). O asemenea conştiinţă acută a vidului existenţial atrage după sine prezenţa „confirmatorilor” prin care personajul liric încearcă să obţină dovada propriei lui existenţe: gesturile, cuvintele, micile automatisme ale vieţii de zi cu zi au, de aceea, în poemele Ritei Chirian, rolul „argumentelor ontologice”, dar confirmatorul suprem este, fără doar şi poate, „povestea”: „de fiecare dată cînd deschid ochii mi se pare că într-adevăr sunt/am o/poveste îţi spun tu întinzi braţul printre cănile de cafea zîmbeşti/superior (da e drept întotdeauna am fost megalomană – îmi trece prin/cap) se prea poate să nu am o poveste la fel cum noaptea asta poate fi o/moarte de cîteva minute densă ca un sirop (himeneu. de fiecare dată cînd deschid ochii mi se pare că sunt/am o poveste). Prin urmare, textul se converteşte într-un spaţiu reprezentaţional, poemul devine o „comedie cu măşti”, perverse sau liliale, iar poeta îşi transformă existenţa într-o „poveste”, care nu e atît „spusă”, cît, mai ales, „pusă în scenă”, „jucată”, cînd cu patetică truculenţă, cînd cu autoironică detaşare, descoperind în cele din urmă lipsa de consistentă a propriilor sale fantasmagorii, căci „povestea” se dovedeşte, la rîndul ei, la fel de îndoielnică, la fel de evanescentă ca şi existenţa: „pentru că e frumoasă doar atunci cînd rîde în hohte ca o tîrfă/cînd îşi molfăie spaimele şi le scuipă în feţele celorlalţi/pentru că fruntea îi cade în cearcăn/pentru că nicotina îi mortifică degetele pentru că degetele îi dizolvă/cele mai bune intenţii ca pe cafeaua instant/pentru că tălpile o strîmbă şi o imbecilizează/pentru că-şi poartă suflet şi chiloţi de schimb în poşetă-pentru că ochii ei sunt goi/pentru că urechile ei înghit oraşul şi străzile i se lipesc de tălpi şi ea le/poartă departe-departe//pentru că nu mai poate iubi//pentru toate astea miura nu există” (de fapt miura nu există). În consecinţă, specatacolele Ritei Chirian vor căpăta aerul unei pantomime burleşti, se metamorfozează în propria lor parodie, iar povestaşul ia ipostaza unui Sisif condamnat, sau mai bine zis autocondamnat la încarcerare perpetuă, în zonele rarefiate ale „mitului personal”, astfel că „tehnica distorsiunii” produce acum măşti în regim inflaţionist, care au aspectul excrescenţelor maladive, trădîndu-şi tocmai deficitul de fiinţă: „în întuneric sufletul meu poate fi atît de mare că oriunde îţi aşezi-palma el poate fi acolo poate palpita ca un fluture. în burta umedă a/întunericului frica stă zbîrcită ca un fetus hidos roz acolo rîde şi plînge/mă întrebi: spaima îţi paralizează muşchii îţi încleştează maxilarul şi îţi/spun: frica mea a crescut odată cu mine şi s-a făcut mare-mare” (sevraj). Prin această tendinţă de repliere dezabuzată în spaţiul ficţiunii perpetue, Rita Chirian se integrează, desigur, în enclava manieriştilor (Dan Coman, Teodor Dună, Claudiu Komartin) din interiorul grupului 2000
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: