gherguț

Sorin Gherguţ e, deocamdată, un soi de Vintilă Ivănceanu al promoţiei sale, înzestrat cu gustul farsei enorme, al arlechiniadelor truculente şi al contestaţiei zgomotoase, care vizează, înainte de toate literatura. Jocul intertextual îi va servi prin urmare poetului pentru a denunţa pretenţiile metafizice ale poeziei, a cărei elaborare stă, dimpotrivă – sugerează Gherguţ – sub semnul dispoziţiei ludice şi al actului gratuit: „pururi aşternut întregul, pururi însă găurit./nu se va găsi nimica deşi tot va fi găsit/şi va fi îndetulare de viaţă şi voinţă/la sfârşit când nefiinţă nu va fi, şi nici fiinţă/la sfârşit când nefiinţă von găsi şi în fiinţă/-ndeajuns în orice parte, opţional, după dorinţă//La sfârşit pe când fiinţă vom avea la nesfârşit/după cum de nefiinţă vom dispune la sfârşit”. Mai puţin inocent decât ar părea la prima vedere, jocul induce starea de haos, constituie o „terapie de şoc” aplicată, în cadenţe de horă argheziană, forţelor inerţiale ale limbajului; golite de sensurile lor uzuale, cuvintele vor dobândi astfel capacitatea de a intra în serii nesfârşite de combinaţii, autorul oferindu-ne astfel varianta parodic-burlescă a poemeului ermetic de sorginte malarmeeană: „un metrou să-mi intre-n casă/printre rafturi să se culce/şi pereţii grei se lasă/îmbibaţi de apă dulce//protonul se lasă/odată cu roua/devreme acasă/în chiar mururoaua/atol mururoua//şi broscuţe, somnoroase/stau sub mese. Nu-i destul că/trec metrori, intră-n case/printre rafturi mi se culcă//somnoroşi, şi pestişorii/fac sub scaune, pe mese/ghiduşii locomotorii//cât şi pentru ce să-mi pese?” (coda) În felul acesta, ele îşi pierd calitatea de „semne”, nu mai trimit în permanenţă spre un semnificat transcendent, iar actul poetic coboară în imanenţă, definindu-se acţional, ca o operaţiune pe al cărei parcurs accentul nu mai cade pe operă., ci pe actul producerii ei: „semn să nu se mai arate/nici acum nici niciodată/să poţi spune; uite, iată/multă lume încurcată//câinii doar să dea din coadă/şi un semn să nu se vadă/să poţi spune, stai, ascultă/încurcată lume multă”. Prin urmare, diferenţa dintre „conţinut” şi „formă” e anulată, conţinutul poeziei va fi chiar forma ei, iar faptul poetizării se tramsformă într-o „cursă de urmărire”, într-o „artă a fugii” vizând un semnificat niciodată tangibil, iar poetul capătă fiziononia unui Sisif claunesc, care amendează, cu o vervă neobosită, toate locurile comune ale retoricilor, mai vechi sau mai noi: „sapă frate sapă sapă/până când vei da de groapă/până dai de-o falcă-n cer/bate vântul cel de fier/vorba-n vânt pe vorbă calcă/vântul bate şi repară/urc pe-o funie şi sper/să ajung pân’ la o moară/care macină mister” (sapă frate, vântul bate). Impresia de ansamblu este a unei apocalipse năstruşice, născută din dezabuzarea unui spirit nihilist, pe care nu-l mai amuză nimic,cu excepţia propriilor sale teribilisme şi care trece cu dezinvoltură de la comedia literaturii la aceea, nu mai puţin absurdă, a existenţei: „Din transhumanţă rămâne o dâră de brânză/din ţara mea, o bucată de pânză/cu care mă înfăşor când ies din marea neagră/dar dragostea mea îţi rămâne întreagă//îmi mestec măduva între circumvoluţiuni ca pe o gumă de mestecat/cu surprize/clipesc şi puţin creier mi se întinde pe ochi ca un abur/ochiul albastru e un ochi închis dar ochii căprui sunt mereu deschişi/în fundul vreunui por căci nervul vizual e un şarpe/am văzut şi am orbit/am întors capul după fete şi m-am masturbat/frecându-mă şa ochi//edidicat/după ureche apoi m-am scărpinat//din transhumanţă rămâne o dâră de brânză/din ţara mea o bucată de pânză/cu care mă înfăşor când ies din marea neagră/de la răsărit la apus îţi voi spune cât mi-eşti dragă//sara pe vale/bucuimul sună normal/dar pus între buzele tale/el sună special” (Tutti frutti.Coca cola). Născute din conştiinţa sceptică a unui scriptor convins că poezia nu mai este posibilă decât ca „rescriere” a vechilor capodopere, asemenea poeme sunt rezultatul unor incursiuni prin arhivele Textului, de unde poetul se reîntoarce cu cioburi şi petice de literatură:pe care le reasamblează, după regula comicului absurd, în butaforii textuale, destinate să ilustreze caracterul „reciclabil” al poeziei, care, după ce şi-a epuizat toate veleităţile conţinutistice, nu mai e posibilă decât ca un simulacru parodic, transformându-se astfel în propria ei contestaţie. Producătorul de literatură este redus, în felul acesta la dimensiunile unui „intertextualist” (într-o lume-n care greu mi-e să rezist/să rămân ce-am fost: intertextualist”) care operează asupra unui material amorf, asupra unor „semne literare” perfect interşanjabile, perfect lipsite de individualitate, pe care le reelaborează/plagiază la nesfârşit: „viaţa literară e o poveste care maschează/lipsa oricărei deosebiri între texte/ (nimeni nu a scris niciodată nimic)//consumul e furt – toţi/consumatorii sunt hoţi” (viaţa. Între 4 şi 5). Poate că nici un autor al generaţiei sale nu a ajuns la o contestare atât de radicală a poeziei: în viziunea lui Gherguţ, subiectul uman îşi pierde toate atributele creatoare şi se vede silit să renunţe la toate pretenţiile lui demiurge. Astfel că odată cu poezia şi cu creaţia, omul însuşi (cel puţin aşa cum a fost el înţeles de gândire umanistă antropocentrică) devine în poezia lui Sorin Gherguţ subiectul constestaţiei demistificatoare. Viziunea sa „antimumanistă” se închide perfect între orizonturile nihilocentrice ale experimentalismului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: