mugur grosu

Un adevărat demon al parodiei bântuie cu nonşalanţă prin textele lui Mugur Grosu, poet care demontează, cu o neobosită vervă demistificatoare, mecanismele obosite ale poeziei mai vechi, supunându-le reducţiei la absurd. Lirismul lacromogen e persiflat fără milă, iar scenele de melodramă sunt privite cu ochii unui caricaturist care descoperă pretutindeni parodia şi impostura: „aveam în mâini chiar mai multe/pahare cu apă dar nici tu nu mai biruiai cu/plânsulparcă erai un termos iar prin/balenă treceau tot felul/de lucruri ceva mai târziu deja pluteau/pe unele dintre ele nu le văzusem niciodată/treceau toate pe lângă mine/treceau degeaba/aveam oasele pline/cu pahare de apă trăgeam tuburi/furtune să fiu mai rapid mai bun/mai înalt mai aproape de soarele meu înstelat/să sting tot/să sting tot”. Temele poetice grave, inventariate cu sârguinţă, vor fi transformate într-un prilej de amuzament, în timp ce jocurile intertextuale ingenioase vor reduce literatura la o sursă savuroasă de comic: „am mânile albe sunt chiar în faţa mea/amândouă/atârnă în botul unei arătări/ce faci bă arătare strig eu către ea/nu sunt eu acela face ea arătarea eu sunt tristeţul/şi mâinile mele albe pleosc sar cât colo ca nişte caşcavaluri/şi mâinile mele roz vin ca proastele să le ţină locul/care tristeţ? nu cumva ăla cu colţi de argint? (fac eu şi mai hazliu) doamne!/ şi dumnezeu hop se şi prezintă în faţa mea/înfăşurat regulamentar într-un norişor de cotton 100 % alb/chiar e cotton? 100 %? alb? (fac eu pe niznaiul)/ şi-mi pune mâinile la loc ca să-l pipăi să mă convingă/mda e cotton dar eu de colo: mă/tu nu eşti cine pretinzi a fi!/ ba da ba da se agită el e clar că minte/serios? încântat ! – îi mai spun/şi cobor până jos să-mi cumpăr nişte ţigări”. Actul poetic se transformă astfel într-un număr de clovnerie, textul capătă fizionomia unei arene de circ, astfel încât poetul va elabora acum fabule textuale burleşti, în care elaborarea “edificiului scriptural”, despre care vorbeau cândva teoreticienii textualismului devine obiectul bagatelizării şi deriziunii: “erau o puzderie de maci (teribil îmi plac/ifosele astea mai ales când sunt încercuit)/ am smuls câţiva n-am vrut îmi pare teribil de rău/apoi mâna nu s-a putut opri/am făcut mai întâi bucheţel un buchet mai apoi bucheţoi apoi/altul până la urmă s-a adunat o claie o/îndesam cu furca să încapă mai mulţi/şi claia creştea începu să semene/tot mai mult cu o clopotniţă/pe care-o cunosc de când era mică şi o băteau toţi/
chiar şi vântul dar acuma fireşte nimic/nu mă mai putea opri astfel încât mai întâi/veni în dreptul acelui munte un câine/sălbatic se întinse la picioarele mele şi/nu se mai trezi “. Catastrofele meteorologice, seceta sau potopurile,sunt integrate, la rândul lor, în scenariul unei apocalipse hazlii şi prăpăstioase, prin care mişună personaje burleşti, venite din arhivele inepuizabile ale literaturii: “oraşul acesta este neobişnuit de lung şi de înalt/în comparaţie cu cerul de aceea pe-aici
plouă destul de rar/vine câte-o apă mai mare şi de-abia ne umezeşte niţel/vârful buzelor/vine câte-o ceaţă mai deasă şi-abia dacă stârneşte/două trei voaluri de mireasă/cât despre potop am aflat doar o cârciumă la periferie/şi-un cârciumar pe care-l chema ozana/ozana-l citea din când în când pe heraclit şi leşina de râs/prepara un cotcteil cu solzi şi ni-l turna direct în palme/ du-te-acasă mi-a şoptit imediat ce l-am privit în ochi/du-te-acasă şi-ntinde-te peste prag/nu lăsa pe nimeni să te trezească/până nu visezi o fântână”. Alteori, locul calamităţilor climaterice este luat de derapaje ale ordinii cosmice, care duc la amestecul dintre regnuri, la confuzia dintre oameni şi lucruri, tratată cu aceleaşi mijloace ale farsei enorme: “în ziua-n care Bell inventă telefonul/şi încerca să-l prescrie cu un rabat pentru autişti/eram încă proaspeţi aveam plămâni/de granit/şi câte două mâini cu care-am fi putut opri/câte ceva din lucrurile care treceau prin faţa noastră/dacă n-am fi fost chiar noi o parte din acele/lucruri care treceau prin faţa noastră”. Această veritabilă nimicire a lumii şi a literaturii prin râs ţine desigur de orizonturile nihilocentrice ale noii literaturi, numai că Mugur Grosu îşi propune (aşa cum singur o spune într-un poem cu ambiţii de artă poetică) să realizeze versiunea “euforică” a nihilocentrismului, care, de la un punct încolo, devine el însuşi obiectul demistitificării parodice: “noaptea se umple de umeri şi epoleţi de mareşali/eu sunt tânăr voi fi preşedinte/n-am învins pe nimeni n-am bătut/nici măcar la maşina de scris vreo carte dar am/publicat pentru tine o grămadă/de saltele erotice/am scos pentru tine câteva volume de sânge/din epicardul meu personal ţi-am spus că sunt/tânăr voi fi preşedintele/nimicului euforic”. Aşa se face că, departe de a fi thanatofilă şi thanatocratică (aşa cum se întâmplă în cazul multor experimentalişti) poezia lui Mugur Grosu se înverşunează împotriva morţii, face din ea principala ţintă a deriziunii, o persiflează şi o batjocoreşte: “cred că-n 94 sau ceva mai devreme/m-am întâlnit cu moartea/aşa dintr-odată stătea/închisă în debara/în debaraua aia la demisol/ce faci tanti acolo e treaba mea ce fac mi-a/răspuns dar de ce-i încuiată uşa pe dinafară o/întrebai închid uşa pe care/parte-mi place zise ea dar ce vânt/te-a cules din maidane/mi-a venit timpul cred că m-am făcut/mare/aproape c-am ajuns pe partea cealaltă a mea/dacă ies dincolo poate trebuie/să mă însor?/ să te ce? dar tumbele/ţi le-ai făcut? şi uite-aşa se zgâlţâia uşa/când mă întreba asta”. În consecinţă textele din Apus de şoareci se vor configura într-un ritual de “ucidere a morţii”, desfăşurat în acorduri de Mioriţă năstruşnică, dar şi de farsă cazonă: “culcat drepţi culcat/iar leatul cască ce să caşte şi el/cască gura/să îşi aerisească dinlăuntrul lui personal/salt înainte la loc/comanda mâr-la-nul!/ să nu văd firul de praf că se strică ogorul/pentru că ogorul ne dă mă ne dă/ce ne dă nouă o-go-rul/ne dă să crăpăm mâr-la-ne suge burta/mâr-la-ne pentru onor înainte/c-ai să te duci a-ca-să şi-o să faci bur-di-han/şi-o să-ţi umpli sifoanele şi-o să-ţi aia şi-ailaltă/şi-o să-ţi (poate) ne-vas-ta şi-o să torni la copii/şi-o să faci şanţuri şan-ţuri/şi-o să te sugă piatra/şi-o să te ia pă-mân-tul la el la pieptuleţ”. În acest context, parodicul, zeflemeaua, bufonadele truculente, gustul pentru clovneria ostentativă se vor dovedi, ca în vechile practici carnavaleşti, nişte excelente mijloace de reanimare: sub acţiunea lor concentrată, moartea işi pierde prestanţa de “eveniment metafizic”, devine abjectă şi trivială, fiind dizolvată în cele din urmă într-un hohot homeric de râs: “Nu mai găseşti nicăieri un capăt de moarte/s-a demodat s-a scumpit?/ asta-i o chestiune despre care vom discuta cu altă ocazie/când tragem linia şi vedem cât ne mai datorezi
(ardem mai bine câteva păpuşi/iar apoi o ştergem de-aici pe nesimţite”. Parodia îşi face astfel descoperită dimensiunea benignă, iar deriziunea apare ca o formă de terapie. Căci departe de a fi un spirit sarcastic, macerat de tentaţiile “reci” ale demoniei, Mugur Grosu e mai degrabă un afectiv, un nostalgic al “sentimentelor” pe care lumea actuală nu încetează să le denunţe drept “anacronice”: “dragoste într-o zi am să-ţi spun/cât de mult ţi se potriveşte acest sentiment e păcat/că nu-l porţi îţi vine la fix/chiar dacă-n părţi arată puţin uzat/de cel care l-a purtat înaintea ta
trânteşti pe deasupra un pulovăr nici/n-o să se vadă nici n-ai idee/câţi se îmbracă astăzi la solduri
trântesc pe deasupra un plasture şi merg mai departe/zici că s-au născut îmbrăcaţi ». În consecinţă, adevăratul lui coşmar este o lume în care distanţele par să sporească permanent, făcând aproape cu neputinţă orice apropiere, orice act de comunicare: “Marta vorbeşte prin somn iar Hians o corectează/la scurt timp după aceasta preţul biletelor de tren/creşte spectaculos/la scurt timp după aceasta distanţele dintre/lucruri se fac atât de mari încât/cei ce le străbat cad într-un somn prelung/şi nu se mai trezesc/planeta vorbeşte în somn şi foşneşte într-una/distanţa dintre un sunet şi următorul sunet este atât/de mare încât nimeni nu-şi aminteşte să fi auzit ceva/o silabă pleacă după alta şi-n drum spre ea adoarme/şi cade/foşneşte-n somn şi-ncepe să vorbească singură”. Astfel că parodia pare a fi destinată aici şi să faciliteze funcţia comunicativă a poeziei, Mugur Grosu descoperind, pe urmele optzeciştilor, că rîsul poate servi de liant, creind anumite forme de solidaritate, de vreme ce e mult mai contagios decât gravitatea, şi poate intra mai lesne în dialog cu un cititor satisit de “vechea literatură”, un cititor a cărui sensibilitate tocită gustă mai degrabă comedia decât tragedia.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: