din moartea lui siegfied

FEMEIA MASCATĂ
1
Astăzi ne-am vorbit pentru prima dată.
Stăteam pe jumătate beat pe banca mea de la Wansee, încercând să încropesc câteva replici din Răzbunarea Krimhildei, când i-am simțit deodată mâna descărnată pe umăr. Am ghicit de la bun început că e ea, cine altcineva ar fi putut să fie? Cu aerul său de damă de companie, cu veșnica ei rochie de culoarea cafelei cu lapte și cu mișcările sale grațioase de marionetă. Din ziua când ne jucaserăm cu umbrele noastre am simțit că ne leagă mai mult decât o simplă empatie, ceva ca un fel de magnetism cosmic, că întâlnirea noastră n-a fost întâmplătoare și că între destinele noastre funcționează misterioase corespondențe.
S-a așezat lângă mine pe bancă, m-a bătut de câteva ori familiar pe genunchi, ca și cum ne-am fi cunoscut de o viață, apoi mi-a spus că numele său este Henriette și că probabil nu mai are mult de trăit: o boală necruțătoare stă cuibărită în măruntaiele ei de câtăva vreme.
Este ciudat ce efect liniștitor poate avea asupra nervilor mei încordați prezența acestei femei.
Nu simt lângă ea starea aceea de exaltare pe care am trăit-o alături de Wilhelmine, căci Henriette n-are nimic din aerul vaporos al tinerelor de prin romane, nu este nici pe departe o nimfă sau o ondină. Nu cred nici măcar că silueta ei subțiratică, mai curând băiețoasă, mă atrage din punct de vedere fizic. Dezgustul de viață și de propria mea lașitate îmi paralizează orice dorință, de parcă prin venele mele ar circula în loc de sânge, o apă călâie și otrăvită. Simt însă că din întreaga făptură a lui Henriette emană o căldură maternă ce îmi dă multă încredere și siguranță Ceva asemănător simțisem poate doar în ceasurile când zăboveam cu vreme în urmă în odăița lui Lisbeth dintr-o casă de petrecere berlineză.
Stăm așa. aproape lipiți unul de de altul, fără să ne mai spunem nimic, cam jumătate de oră, apoi Henriette mă întreabă dacă n-aș vrea să-i ofer o carafă de vin. Și înainte ca să-i dau un răspuns, mă pomenesc că mă ia de braț. conducându-mă pe aleile astăzi pustii de la Wannsee, spre una din acele cârciumioare de pe malul lacului unde vinul e tare și bun, iar birtașul prietenos.
A început să plouă mărunt.
Poposim în cele din urmă într-o cârciumă destul de curată unde obișnuiam adesea să-mi reînnoiesc porția zilnică de rachiu sau să mă desfăt cu savoarea vreunui vin, curat ca lacrima, de Renania. Cârciumarul mă știe de mult: e un bărbat burduhănos cu fața roșie și cu picioare butucănoase. Aspectul lui bonom e stricat doar de plasturele negru care-i acoperă unul din ochi. Ne întâmpină cu veselie, căci deocamdată suntem singurii lui mușterii.
Până la urmă, vinul mi-a dezlegat limba și mie. Simt dintr-o dată că pot să am o încredere nemărginită îm Henriette. Și mă trezesc vorbindu-i despre lipsa mea totală de caracter, despre lașitatea care m-a împiedicat totdeauna să săvârșesc singura faptă care m-ar putea reabilita în fața propriei mele conștiințe despre proiectele mele, mereu ratate de sinucidere, despre logodna cu Wilhelmine și despre posesivitatea lui Ulrike, despre moartea lui Siegfried și despre încercările mele extravagante de literatură, despre faptul că poate nu voi reuși să duc niciodată la bun sfârșit Răzbunarea Kriemhildei.
Femeia mă ascultă cu atenție iar pe buzele ei încolțește un zâmbet blajin în care mi se pare că deslușesc compasiune și înțelegere.
Deodată simt degetele sale moi atingându-mi mâna ușor.
Am impresia că sub apăsarea uşoară a acestor degete moi şi fiebinţi pielea mea se impregnează treptat cu un fel de electricitate, că viaţa lui Henriette începe să se scurgă încetişor în celulele corpului meu, că între mâinile noastre încep să funcţioneze nu ştiu ce misteroase forţe magnetice şi sunt copleşit de o senzaţie bruscă de fericire.
Această atingere n-are nimic din căldura abjectă a arderilor organice sau din trivialitatea unui orgasm, ţine de misterele adânci ale vieţii, de alchimia secretă a corpului, e o jubilaţia a atomilor pe care mi-e cu neputinţă să o descriu în cuvinte, dar pe care o trăiesc atât de intens încât am impresia că am atins un anumit prag al sensibilităţii, dincolo de care nu mai e posibilă decât moartea. Există (îmi dau seama acum, când încerc să analizez această trăire unică, pe care n-o mai încercasem niciodată până atunci, nici măcar nu mi-o putusem imagina) stări de beatitudine ce depăşesc puterea noastră de rezistenţă, acţionând ca o masă uriaşă de materie explozivă asupra substanței din care suntem alcătuiţi şi a căror prelungire dincolo de anumite limite poate să ne fie fatală.
Atingerea noastră a durat probabil doar câteva clipe, dar în aceste clipe am pierdut orice contact fizic cu realitatea, timpul a încetat să existe, spaţiul a dispărut, iar mâinile noastre, în care se concentrase parcă întreaga existenţă a universului (iar afirmaţia asta trebuie luată literalmente, nu e nicidecum o figură de stil), păreau că ar pipăi contururile unei suprarealităţi care era dincolo de orice senzaţie cunoscută. Singura parte vie a corpului meu era în momentul acela o porţiune de câţiva centimetri de piele căreia degetele femeii îi infuzaseră o stranie capacitate de a percepe suprasensibilul, pipăitul meu (dacă acest cuvânt nu e cumva prea grosolan pentru a exprima cu exactitate ceea ce simţeam în momentul acela) dobândise sensibilitatea unei retine, traducând în semnale tactile o senzaţie de lumină copleşitoare.
Viaţa mea atinsese în momentul acela punctul superlativ de intensitate, trăiam un paraxism al vitalităţii, o stare atroce de bucurie, ca şi cum aş fi fost fulgerat drept în inimă de degetele moi şi fierbinţi ale lui Henriette.
Am citit undeva că asemenea inexplicabile stări de beatitudine pot anticipa uneori crizele de epilepsie.
Dar totul s-a terminat în momentul în care glasul răgușit al birtașului cu plasture negru la unul din ochi ne-a întrebat dacă nu mai dorim o carafă cu vin.

Cititorii își amintesc cu siguranță că la începutul acestei istorii degetele moi și fierbinți ale Danutei îi infuzaseră maiorului Siegfried von Kleist aceeași senzație paroxistică de fericire, conducându-l la concluzia că doar moartea mai poate fi atât de erotică.
Iar faptul că cei doi descriu această stare paradisiacă în cuvinte, propoziții și fraze aproape identice nu e câtuși de puțin (așa cum ar crede poate cititorul naiv) o dovadă a lipsei de imaginație a povestitorului. Dacă am fi lipsiți de imaginație nu ne-am apuca să scriem romane, ne-am mulțumi să dezlegăm cuvinte încrucișate!.
Nu, domnilor cititori, toate acestea dovedesc doar faptul că nu se știe niciodată exact unde începe și unde se sfârșește o istorie și că urmașii moștenesc de la înaintașii lor nu doar culoarea părului sau a ochilor, ci și poveștile acestora.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: