femeia mascata

2
Neîndoielnic, Henriette se deosebește de toate femeile pe care le întâlnisem până acum.
De fapt experiența mea cu femeile este destul e săracă, iar pasiunea mea pentru Wilhelmine era total lipsită de senzualitate, o priveam pe domnișoara von Zenge,sub influența lecturilor mele romanțioase, mai curând ca pe un personaj de roman decât ca pe o femeie adevărată, iar gândul de a o poseda îmi era străin cu desăvârșire.
În rest au fost vizitele prin casele de petrecere, câteva legături întâmplătoare, care aproape mi s-au șters din memorie și a fost, firește, acea întâmplare năpraznică de la Berna despre care nu știu dacă voi îndrăzni vreodată să povestesc. Dar atunci când spuneam că nu sunt o natură prea senzuală poate că nu spuneam tocmai adevărul adevărat. În adolescență și în prima mea tinerețe am cunoscut și perioade de sănătate, ce alternau cu accesele de melancolie în care dorința de moarte mă făcea să-mi urăsc trupul cu înverșunare. Iar în asemenea perioade simțurile mele,amorțite pentru o vreme, se trezeau iarăși la viață, făcându-mă să dau târcoale bordelurilor și să mă arunc cu disperare în brațele prostituatelor de la care am deprins cu vremea meșteșugul împreunării. Desigur aceste fluxuri și refluxuri ale dorinței aveau, și ele, ceva bolnăvicios, ceva ce mă făcea un bărbat incapabil de o viață conjugală firească și, prin urmare, cu totul nepotrivit pentru căsătorie.
Nu mai țin minte când am simțit primii fiori erotici și când am început să fiu atent la goliciunea lui Ulrike, care până când am împlinit vreo nouă-zece ani se dezbrăca în fața mea fără nici o reținere. Sora mea era cu trei ani mai mare ca mine, iar trupul începuse să i se împlinească de timpuriu, arătând la treisprezece ani aproape ca trupul unei femei în toată firea. Dacă nu era foarte plăcută la chip ( am auzit spunându-se că între fețele noastre există o remarcabilă asemănare), avea în schimb un corp bine făcut, sânii mari și pietroși, coapsele albe, rotunde și dolofane.
Iată că, până și acum, deși au trecut de atunci mai bine de douăzeci de ani, mai țin încă minte cum arăta trupul gol al lui Ulrike. Imaginea lui mi-a revenit de altfel de-a lungul timpului pe neașteptate de multe ori în memorie sau mi s-a arătat câteodată în vis, provocându-mi o suferință îngrozitoare, fiindcă îmi dădeam seama cât de vinovată este o asemenea închipuire, pe care mă străduiam în zadar să o șterg cu buretele pentru totdeauna.
Firește, Ulrike nu avea nici o vină, întreaga vină îi aparținea alcătuirii mele anapoda, care se îndepărta de tot ce este firesc, căutând pretutindeni diformul și nenaturalul.
Când și-a dat seama că îi cercetez goliciunea cu avididate și că în ochii mei încep să pâlpâie niște flăcărui păcătoase, sora mea a început să-și apere părțile ascunse cu strășnicie. A renunțat până și la elegantele ei rochii decoltate, care îi dezveleau umerii și o parte din sâni, începând să poarte, spre nemulțumirea mamei, care avea părerile ei despre cum trebuie să arate ținuta unei tinere domnișoare, niște haine care aveau austeritatea unei rase călugărești. Iar atunci când i se spunea că în felul acesta va fi cu neputință să atragă atenția vreunui bărbat și să aibă parte de pețitori, obișnuia să răspundă că n-o interesează bărbații și că are de gând să rămână domnișoară bătrână . Până în ziua de astăzi sora mea poartă aceleași straie posomorâte de călugăriță și a rămas necăsătorită pănă în ziua de astăzi, revăesându-și asupra mea întreaga ei dragoste, o dragoste cam posesivă, adevărat, în care tandrețea unei surori se împletește cu o rigoare și severitate de carmelită. Spre deosebire de mine, Ulrike a moștenit de la tatăl nostru cultul ordinii și al disciplinei. Dacă eu sunt lipsit cu desăvârșire de caracter, ea este neîndoielnic unul din acele caractere puternice pe care le-a zămislit, de-a lungul timpului, în sânul nobilimii prusace, luteranismul. Căci sora mea este o ferventă practicantă religioasă, care n-ar lipsi pentru nimic în lume duminica de la slujbă și care bănuiesc că e profund îndurerată că are un frate fără nici o religie. Și trebuie să mai spun că tot Ulrike a fost aceea care mi-a vorbir pentru prima dată despre misterele patului conjugal, pe care mi le-a înfățișat ca pe niște păcate de moarte prin care natura omenească se îndepărtează de Dumnezeu. Singura rațiune a acestor opinteli deșucheate ar fi facerea de copii dar oare nu este aceasta in preț prea mare plătit pentru o plăcere de câteva clipe? Căci bărbatul căsătorit poate să cadă ușor în capcana voluptăților diavolești, păcătuind cu propria lui soție și provocându-și cu propria-i mână o suferință năpraznică. Iar Ulrike vorbea despre aceste lucruri cu atâta putere de convingerea, încât până și eu, care nu prea credeam nici în Dumnezeu nici în diavol aveam impresia că percep la cuvintele ei o duhoare puternică de pucioasă, În gândul meu de copil actul împrecherii se asocia cu durerea fizică, iar în mintea mea a început să încolțească frica,o frică ce m-a urmărit până către sfârșitul adolescenței.Am fost virgin până la optsprezece ani, iar atunci când natura a început să-și ceară drepturile și am trecut pentru prima dată pragul unei case de toleranță am simțit cum îmi ticăie undeva, deasupra plexului ceva ca o inimioară de inimioară. Din fericire, am nimerit în mâinile unei excelente profesioniste, care și-a dat seama de starea mea de stânjeneală și s-a priceput să-mi trezească simțurile paralizate la viață. Dar după ce aburii plăcerii s-au risipit, am părăsit bordelul rușinat și posomorât, dar mai ales copleșit de un puternic sentiment de vinovăție față de Ulrike.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: