femeia mascata

3
Am începu să mă întălnesc zilnic cu Henriette și uneori ii citesc, fie pe banca din Wansee, fie în cârciuma birtașului cu plasture negru, scene întregi din Răzbunarea Krimhildei.
Femeia mă ascultă cu mare atenție, având pe buze un zâmbet timid de încurajare. Iar la sfârșitul fiecărei lecturi îmi spune că n-a auzit niciodată ceva mai frumos și că nimeni n-a mai scris atât de profund despre moarte în întreaga literatură germană.
Cîteodată îmi vine s-o cred. Din discuțiile noastre mi-am dat seama că Henriette se pricepe destul de bine la literatură, e capabilă de observații și sugestii inteligente.Alteori mă gândesc însă că îmi laudă piesa doar din compasiune sau doar pentru că împărtășim, ca foarte mulți germani de altfel, aceeași pasiune a morții . Când îmi vin asemenea gânduri, sunt apucat de un tremur nervos, obrazul mi se contorsionează într-o strâmbătură ce-mi trădează întotdeauna starea de nervozitate și îi spun pe un ton răstit prietenei mele că trebuie să fie sinceră cu mine. orice minciună nu ar putea decât să mă lase pradă acelui entuziasm bolnăvicios pe care îl nutresc uneori față de scrierile mele și care s-a dovedit adeseori doar o simplă iluzie. În fond poate că Goethe are dreptate: nu sunt decât un dezechilibrat, un om pe jumătate nebun, lipsit de orice simț al construcției și lipsit totodată de spirit. Dar dacă nu voi reuși să fac din Răzbunarea Krimhildei o dramă pe măsura iluziilor mele poetice, de data aceasta sunt decis cu adevărat să mă sinucid, doar scrisul mă mai leagă, ca un firicel foarte subțire și mereu pe cale a se rupe, de viață.
Când rostesc asemenea vorbe, Henriette încearcă mereu să mă liniștească, îmi mângâie cu blândețe fruntea sau mâinile și îmi spune că ea crede cu tărie în geniul meu literar, care nu peste mult va fi recunoscut de spiritele cele mai alese ale Germaniei
Numai Ulrike mai crede cu atât fanatism în înzestrările mele artististice. Ei i-am citit primele mele încercări de literatură, pe care le-a ascultat cu religiozitate și le-a copleșit cu un potop de laude, poate nemeritate pe de-a întregul, numindu-mă la sfârșit micul ei geniu. Tot ea mi-a făcut rost, în condițiile atât de grele ale războiului, de cele mai noi cărți franceze și engleze de poezie. Și tot ea a pus la cale, pe căi doar de dânsa știute, vizita mea la Ludwig Wieland, din toamna anului 1804.
Îmi amintesc cu câtă emoție am trecut pragul acelei case din Weimar în tovărășia lui Ulrike. Firește Ludwig nu avea geniul tatălui său, dar începuse să se bucure de o oarecare reputație ca poet, dar mai ales ca un foarte bun cunoscător de literatură. Gândul că urma să stau față în față cu fiul unuia dintre autorii pe care îi prețuiam atât de mult îmi turna parcă plumb în picioare, așa că pe parcursul acestei vizite am reușit să mă comport, ca în multe alte asemenea împrejurări, cu o desăvârșită stupiditate.
Wieland era un bărbat tânăr, cam de vârsta mea, elegant și politicos cu moravuri plăcute. Ne-a primit în cabinetul său cu pereții ticsiți cu cărți de sus până jos încercând prin toate mijloacele să lege cu mine un crâmpei de converație, în legătură cu lecturile și preferințele mele literare. Dar nu reușea să se adune nimic, căci cu greu izbuteam, bălbâindu-mă ca un copilandru timid, să-i dau vreo replică pe măsură; cel mai adesea fie că răspundeam monosilabic, fie că nu răspundeam deloc, iar Ulrike se nevoia să răspundă în locul meu.
Îmi părea rău că venisem la Wieland, iată că mă făcusem încă o dată de râs.
După expresia de pe chipul surorii mele am înțeles cât e aceasta de nemulțumită.
Iar eu mi-am dat seama cât sunt de incapabil să comunic cu oamenii. Capul mea era plin de idei, dar atunci când trebuia să le formulez în cuvinte fâstâceala îmi paraliza limba și nu eram în stare să rostesc decât jumătăți incoerente de propoziție. Oare nu cumva Wieland lua timiditatea mea drept lipsă de politețe?
În general sunt ceea ce se cheamă un om lipsit de maniere, ursuz și stângaci,incapabil să guste micile plăceri ale vieții de societate. Deși avusesem parte de o creștere foarte bună, în multe împrejurări mă comportam ca un bădăran, jignindu-i adesea, fără voia mea, pe cei dispuși să-mi arate o anumită o anumită prietenie sau cel puțin un anumit interes. De aceea, eu n-a să pot fi niciodată, ca Goethe,un răsfățat al saloanelor, în societate eu mă fac ghem și îmi zburlesc țepii ca un arici. Și cât de tare o întrista pe Ulrike descurajanta mea lipsă de apetit pentru viața mondenă!
Wieland s-a dovedit însă mult mai inteligent decât sora mea. Dându-și seama probabil de fâstâceala penibilă care mă copleșise, n-a mai insistat cu încercările sale de conversație
și m-a îndemnat să-i citesc ceva.
Pregătisem pentru această întâlnire câteva scene din Familia Schroffenstein – singura piesă pe care izbutisem s-o duc până la capăt.
Când am scos manuscrisul din buzunar, mâinile îmi tremurau mai rău decât într-o dimineață de mahmureală.
Am citit, cu un glas șovăielnic și bâlbâit, ca și cum aș fi avut de îndeplinit o datorie penibilă, două scene, apoi m-am oprit, așteptând verdictul lui Wieland.
Acesta mi-a spus că citisem prea puțin: din puținul acesta nu putuse să-și formeze nici o impresie. Iar Ulrike și-a băgat și ea nasul în discuție, cerându-mi, pe un ton arțăgos.să fiu mai atent cum citesc, din bâlbâiturile mele domnul Wieland n-a înțeles probabil aproape nimic.
Lectura întregului manuscris a fost pentru mine o adevărată tortură. Aveam gura uscată, am continuat să mă bălbăi și am fost apucat de câteva ori de o tuse penibilă. Din când în când, ridicam ochii din manuscris și încercam să deslușesc semnele vreunei impresii pe chipul inexpesiv al lui Wieland.
După ce am terminat de citit, amfitrionul nostru a tăcut îndelung, cu fruntea sprijinită în palmă. Apoi, cântârindu-și foarte bine cuvintele,mi-a spus că i-a fost dat să asculte lucruri cu adevărat remarcabile: am o bună știință a dialogului și a construcției, imaginație,spirit. dar mai ales, o notă evidentă de originalitate. Să fiu însă foarte atent: tendința spre originalitate, atunci când devine exagerată, poate duce la încălcarea regulilor, iar o artă lipsită de reguli este de neconceput. Regulile înseamnă civilizație, lipsa lor – barbarie.
Ah, blestematele astea de reguli!
Am aflat despre ele încă din lecțiile de retorică ale bunului profesor Mamotte,dar natura mea tumultuoasă și extravagantă n-a reușit niciodată să le respecte. Respectarea unor
reguli (indiferent care) naște o literatură convențională și artificioasă care n-are nimic de a face cu viață. De asta am detestat mereu tragediile clorotice ale lui Corneille și Racine și am fost atât de atras de teatrul lui Shakespeare.Adevărata literatură se face împotriva regulilor, pentru că ea reprezintă expresia naturii noastre profunde, iar natura noastră profundă nu cunoaște vreo regulă. Din această natură fac parte dragostea, ura și dorința de moarte, pe care încerc să le înfățișez în Răzbunarea Krimhildei. În piesa mea Krimhilda nutrește încă din copilărie o pasiune bolnăvicioasă pentru unchiul ei Hagen, căruia i se oferă la treisprezece ani, dar ofranda ei este respinsă, lui Hagen i se pare monstruos să se culce cu propria lui nepoată. Am de multă vreme în minte scena finală, în care. după ce retează capul iubitului ei, Krimhilda începe să-l sărute cu patimă, rostind niște cuvinte de dragoste pe cât de pasionale pe atât de cumplite. Nu știu dacă voi reuși vreodată să scriu această scenă sângeroasă și plină de măreție, înzestrările mele sunt îndoielnice și nu s-au ridicat niciodată la nivelul bunelor mele intenții. Dar dacă voi izbuti (iar Henriette spune că neîndoielnic voi izbuti), o să-i dăruiesc literaturii germane ceva ce nu s-a mai scris, ceva pe care nimeni până acum n-a avut îndrăzneala să-l scrie. Știu că piesa mea are un subiect scandalos, că va leza profund simțul moral al unui public îndrăgostit de lălăiturile sentimentale. Dar eu urăsc din toată inima sentimentalismul, acolo unde-i sentimentalism nu-i adevăr. Și am curajul să înot împotriva curentului, lucru pe care Goethe n-a avut niciodată îndrăzneala să-l facă. Poate că m-a jignit cu atâta răutate doar din invidie.

De data aceasta Singuraticul (să-i zicem deocamdată așa) se înșala însă amarnic: Goethe n-a invidiat niciodată pe nimeni. Nu din generozite, căci nu e o fire prea generoasă, ci pur și simplu dintr-o anumită lipsă de imaginație: titanul de la Weimar nu-și poate inchipui că ar putea să existe cineva care să-i fie,dintr-un punct de vedere sau altul, superior. Iar gândul că geniul său îl înalță cu mult deasupra muritorilor obișnuiți, care,în gândurile sale cele mai intime, se confundă cu toți ceilalți oameni,îi dă o stare aparte de liniște și de seninătate.
Tocmai de asta ne-am decis să-i consarăm câteva rânduri din istoria noastră.
Dacă, după vreo zece ani de la întâmplările relatate în acest capitol, am pătrunde în cabinerul său dela Weimar cu obiceiul nostru nesuperit de a viola intimitatea marilor oameni, de la comisarul de poliție MK la Iosif Vissarionovici Stalin, n-ar fi de mirare să-l surprindem pe Goethe plimbându-se cu pași rari,în uniforma lui de consilier aulic și dictându-i lui Eckermann câteva considerații despre literatura germană.Iar dacă aceste considerații nu apar în ediția din 1836 și în nici o altă ediție a Convorbirilor cu Goethe vina nu e a povestitorului, ci a istoriei care își revizuiește periodic arhiva și distruge uneori documente dintre cele mai importante
În cămin arde un foc mare de buturug, Goethe dictează, Eckermann scrie, iar în condica groasă de pe biroul lui Dumnezeu numele titanului de la Weimar este bifat cu roșu în timp ce acela al Singuraticului a fost barat cu o linie neagră.
Astăzi creatorul părții a doua din Faust, pe care unul din personajele noastre o știe aproape pe dinafară s-a decis să vorbească despre direcția nesănătoasă din literatura germană, despre acele cărți, destul de numeroase în ultimul timp, care reprezintă expresia unui dezechilibru interior, se caracterizează prin excentricitate lipsă de măsură și dizarmonie și sunt rezultatul unei imaginații morbide, vecine cu nebunia. Influența lor asupra publicului este extrem de nocivă, stimulând acele tendințe autodistructive care se manifestă în fiecare din noi și generând inflamații ale nervilor care pot duce cu timpul la nebunie. Iar scrierile Singuraticului, un om evident nebun, care a sfârșit-o așa cum a sfârșit-o, sunt cel mai bun exemplu în această privință. Viitorul Germaniei pare sumbru, dacă lucrurile nu vor reintră pe făgașul lor firesc,dacă nu vom descuraja cu tărie tot ce e nesănătos în literaturî și artă ne vom transforma într-un popor de nevrotici.
Și în timp ce spune toate Goethe are aerul profetic al unei Casandre ce a reușit să descopere în prezent semnele neliniștitoare ale viitoarelor catastrofe iar Eckermann notează cu sfințenie fiecare cuvânt.
Afară a început să se lase întunericul, iar la geam se poate zări ceva albicios, care ar putea fi foarte bine doar un caier de abur, dar ar putea fi de asemenea și fața albă ca varul a Singuraticului,
Goethe a terminat de dictat, își suflă tare nasul de câteva ori și se apropie de cămin, să-și mai încălzească puțin oasele rebegite de bătrânețe.
Ce să-i faci au și marile genii micile lor slăbiciuni omenești.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: