femeia mascata

4
Vestea logodnei mele cu Wilhelmine von Zenge a nemulțumit-o din cale afară pe Ulrike. După aflarea acestei vești n-a mai vorbit cu mune câteva zile,mulțumindu-se să-mi arunce niște priviri încărcate de ură.
O întâlnisem pe Wilhelmine la una din acele serate plictisitoare, la care burtă-verzimea germană mănâncă pișcoturi, bea vinuri dulci , bârfește, face spirite de doi bani sau se dedă acelor jocuri de societate prostești care fac deliciul creierelor lipsite de judecată. Tocmai demisionasem din armată și începusem să studiez matematica și științele naturale la Universitatea din Franckfurt, iar viața mea părea că se așezase pe un făgaș mai liniștit accesele de melancolie aproape că dispăruseră. Încercam chiar, după sfaturile lui Ulrike, să iau parte la viața mondenă, căci spunea sora mea, gloria unui scriitor nu se făurește doar cu cerneala și pana, ci și în saloanele lumii bune, care pot consacra sau dimpotrivă compromite o carieră artistică. Mă sileam așadar să fac vizite doamnelor cu pretenții intelectuale care citeau cărți de filozofie sau să participic la reuniunile clasei de sus, reușind chiar să mimez uneori o pojghiță de sociabilitate. Dar în adâncul inimii mele disprețuiam toate aceste evenimente mondene, îmi disprețuiam lașitatea și obediența de care dădeam dovadă față de Urlike.
În seara în care am întâlnit-o pe Wilhelmine eram mai plictisit ca oricând, incapabil să leg o conversație și ofensându-i probabil pe invitați cu aerul meu ciufut și morocănos.Tocmai mă pregăteam să plec sub un pretext oarecare când am descoperit dintr-o dată într-un colț mai retras al salonului o tânără ce părea scufundată în gândurile ei, neantentă la ceea ce se intâmpla în jurul său și ignorându-i pe filfizonii care încercau să lege cu ea o discuție. Tânăra aceea al cărei chip avea finețea portretelor feminine ale lui Botticelli mă atrăgea irezistibil. Am reușit să-mi înving timiditatea obișnuită, m-am apropiat și i-am cerut permisiunea să mă așez lângă dânsa pe canapea. Ea a clătinat din cap în semn de încuviințare și nu peste mult conversam în șoaptă despre ultimele noastre lecturi, descoperind că avem aceleași gusturi și preferințe. Domnișoara von Zenge mi s-a părut de la bun început o persoană încântătoare, plămădită din substanța eroinelor de roman de care fusesem îndrăgostit în adolescență, iar peste trei săptămâni eram logodiți.
Mă socoteam omul cel mai fericit de pe fața pământului, dar fericirea mea a durat foarte puțin, fiindcă Ulrike nu vroia în ruptul capului s-o accepte pe Wilhelmine, după părerea ei, femeile nu aveau ce să caute în existența unui artist. Veșnicele neînțelegeri cu sora mea, care nu pierdea nici un prilej de a critica aspru pe Wilhelmine erau tot mai anevoie de îndurat. O stare permanentă de nervozitate pusese stăpânire pe mine și, pentru a scăpa de această agitație, care mă secătuia de puteri, mă gândeam să o rup pentru totdeauna cu Ulrike, căutându-mi un loc de refugiu în brațele domnișoarei von Zenge.
Am renunțat la studii, am refuzat să nă reîntorc în armata și mi-am găsist un post de slujbaș la Berlin. Cărțile lui Kant, pe care începusem să le citesc cu aviditate, mi-ai năruit toate certitudinile de până atunci, iar teroarea realativului, pe care o descopeream pretudindeni, în religie, în filozofie, în istoric și politică, în artă și literatură, m-a azvârlit într-o melancolie apăsătoare. Am încetat să mai ies din casă, zăceam toată culcat, cu ochii pironiți în tavan și cu gândurile aiurea, iar cea mai mică mișcare părea să îmi solicite un efort uriaș. Pe Wilhelmine încetasem să o mai văd, izbuteam să-i mâzgălesc doar din când câte un bilet, la care ea îmi răspundea prin scrisori patetice și romanțioase, în care îmi ura însănătoșire grabnică și vorbea despre apopiata noastră căsătorie. În mine însă parcă se rupsese ceva și începeam să-i dau dreptate lui Ulrike: dragostea ne este decât o înșelătorie oribilă, menită a-i sili pe oameni să se unească în cupluri, să se împerecheze și să zămislească o puzderie de copii. Iar ideea de a zămisli un copil cu domnișoara von Zenge mi se părea o monstruozitate.
A fost nevoie din nou de îngrijirile pline de dragoste ale surorii mele pentru ca starea mea să se îmbunătățească într-o oarecare măsură.
După șase luni în care nu-mi părăsisem camera nici un moment,am pututîn sfârșit să ies pe stradă și să fac o scurtă plimbare pe Unter den Linden. Am trecut și pe la Wilhemine, care mi s-a părut rece și zgârcită la vorbă. Parcă și frumusețea ei începuse să-și piardă o parte din strălucire. Acum am descoperit că are niște clavicule mari și dizgrațioase,pe care rochia decoltată le punea cu putere în evidență.
Medicul meu curant era de părere că mă arătam suficient de zdravăn pentru a face o călătorie în strainătate: boala mea reclama o rapidă schimbare de mediu.
Am străbătut în tovărășia lui Ulrike o bună parte din Franța, apoi am trecut, la întoarcere, granița elvețiană și ne-am stabilit într-un mic hotel lângă Berna. Îmi revenise chiar și pofta de scris și cu acea stare de entuziasm care mă cuprinde întotdeauna atunci când mă aventurez într-un nou proiect literar am început lucrul la Familia Schroffenstein.
Pentru prima dată sora mea s-a arătat oarecum nemulțumită și mă implora să nu lucrez mai mult de două trei-ore pe zi: se temea pentru sănătatea mea, pe care o redobândisem atât de anevoios.
În zadar am încercat să-i arăt că atunci când sunt cuprins de entuziasmul inspirației, îmi este aproape cu neputință să-mi limitez timpul de lucru, Ulrike a rămas neînduplecată. Îmi fixase un program foarte strict, cu numeroase plimbări și excursii prin împrejurimile Bernei, căci aerul tare și proaspăt al ținuturilor helvete trebuia – după părerea medicilor – să-mi revigoreze nervii uzați, iar la masa de scris nu aveam voie să zăbovesc mai mult de trei ceasuri.
Atitudinea prevenitoare a surorii mele începuse să mă calce pe nervi. Eram într-o excelentă dispoziție pentru scris, replicile parcă se legau de la sine, iar drama familiei von Schroffenstein. înainta cu repeziciune. Atunci m-am gândit să o păcălesc pe Ulrike. Scriam noaptea, după ce sora mea se ducea la culcare. și lumina cenușie a zorilor, însoțită de ciripitul voios al păsărelelor matinale, mă găsea adeseori așezat la masa de scris. Piesa ajunsese aproape pe terminate.
Într-o asemenea noapte n-am simțit-o pe Ulrike că intră, pe vârfuri, în camera mea. A trebuit să mă bată de câteva ori cu palma pe spate ca să mă smulgă din transa în care mă aruncă de obicei patima scrisului.
Au început reproșurile că-mi bat joc de propria sănătate, implorările și amenințările.
Nemulțumit că am fost deranjat de la scris, m-am răstit aspru la sora mea, cerându-i să isprăvească odată pentru totdeauna cu grijile ei exagerate și să mă lase naibii să scriu. Ea a urlat că sunt mult mai bolnav decât cred, că eforturile intelectuale lipsite de măsură și matracuca de Wilhelmine mă vor băga până la urmă în groapă. Își va face însă datoria pănă la capăt și va încerca, în ciuda voinței mele, dacă va fi nevoie, să salveze viața fratelui ei. Ce s-ar alege de mine de mine dacă aș fi lăsat pe mâinile unei femei pe jumătate nebune, așa cum este domnișoara von Zenge?
Clocoteam de mânie. Și conștient doar pe jumătate de ceea ce fac, am luat călimara grea de pe masa de scris și am aruncat-o spre Ulrike, care abia a apucat să se ferească în ultima clipă. În momentul acela aș fi fost în stare să o omor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: