femeia mascata

5
În curând dragostea mea pentru Franța avea să se transforme într-o ură năpraznică. La puțin timp după ce am părăsisem Hotel-Dieu,mi-am adunat de pe fundul buzunarelor puținii bani ce-mi mai rămăseseră, mi-am vândut toate hainele, mi-am cumpărat dintr-o prăvălioară de haine vechi niște straie simple de lucrător și, înșelând iarăși vigilența lui Ernst, am părăsit într-o dimineață Parisul, îndreptându-mă spre Boulogne.
Hotărâsem să fac drumul pe jos: prin punga mea bătea vântul și ceea ce mai aveam abia dacă-mi ajungea pentru puțină pâine și brânză și pentru câteva picături de vin ieftin. Era o toamnă ploioasă și rece, nu se putea înnopta á la belle étoile, așa că mă vedeam silit să cerșesc adăpost în șura vreunui țăran sau în grajdul vreunui han răpănos în schimbul unei sume modeste de bani. Accentul meu nemțesc făcea să fiu privit pretutindeni cu suspiciune. Din unele părți eram alungat, în altele primit după mari inistente, nicăieri nu eram întâmpinat cu ospitalitate: francezii nu prea îi aveau la inimă pe străini în anii aceia.
Am ajuns la Saint-Omer spre sfârșitul lunii octombrie. Satul era plin de soldați și nu am fost lăsat să înaintez mai departe, pentru a ajunge la Boulogne era nevoie de un permis de liberă trecere, or eu nu aveam asupra mea nici un act, nici o hârtie și, în cele din urmă am fost arestat de o patrulă. M-au dezbrăcat până la piele, mi-au desfăcut căptușeala hainelor, mi-au smuls până și tălpile de la încălțări, căutând Dumnezeu știe ce. Timp de câteva zile am zăcut, laolaltă cu alți nenorociți, în beciul primăriei, care fusese tranformat în închisoare, și acolo am aflat că lucrurile stăteau rău. din cale afară de rău, francezii își păzeau cu strășnicie tabăra, unde erau adunați, pare-se, vreo 60 000 de soldați, iar suspecții erau împușcați fără milă.
Iată așadar că nu mai era nevoie să ajung pe câmpul de luptă, plutonul de execuție era gata să îndeplinească ceea ce eu nu avusesem curajul să săvârșesc,dar lașitatea mea s-a dat iarăși de gol, iar teama de moarte (mai ales de o moarte dezonorantă, atât de nepotrivită cu tradiția familiei mele) îmi paraliza mădularele.
Eram înghesuiți vreo douăzeci de inși, într-o hrubă strâmtă și întunecoasă, unde aerul pătrundea doar printr-o răsulătoare îngustă și eram pândiți de primejdia morții prin asfixiere. Tovatășii mei conduși la interogatoriu nu se mai întorceau niciodată, se șoptea că unii – foarte puțini – erau eliberați și siliți să se întoarcă la locurile lor de obârșie, cei mai mulți însă erau lăsați pe seama plutonului de execuție.
Locul celor dispăruți era luat repede de noi și noi arestați, astfel că numărul celor închiși rămânea mereu cam același. Hrana noastră era o supă subțire,prin care înotau câteva felioare de nap sau câteva frunzulițe de varză, o bucată de pâine și o cană cu apă. Nu aveam unde să ne spălăm, trupurile noastre capătaseră o duhoare apasătoare, dar încă și mai tare duhneau căldările în care ne făceam nevoile firești și care nu erau deșertate decât o dată la două zile. Unii din noi apucaseră deja să facă păduchi.
În cele din urmă, după zile și zile de așteptare înfrigurată, am fost luat între baionete și condus în fața unui ofițer roșcovan, cu o figură de om care știe să se bucure de toate plăcerile vieții. Cred că i-am fost antipatic de la bun început căci m-a privit cu dezgust, apoi m-a întrebat, cu un glas răgușit de chefliu, ce anume mă adusese la Sint-Omer și dacă știu că zona în care intrasem era una interzisă străinilor. I-am răspuns fără ezitare că mă numesc Hans Vogel, sunt un ceasornicar german pripășit la Paris, că sunt devotat trup și suflet cauzei Franței și că doresc să mă înrolez ca voluntar în oastea ce se pregătește la Boulogne pentru a invada Albionul.
Auzind acestea, ofițerul cel roșcovan m-a privit cu dispreț și mi-a spus că armata franceză n-are nevoie de serviciile unui neamț, în tabăra de la Boulogne n-are voie de altminteri să pătrundă nici un străin. Iscoadele englezești mișună pretutindeni, eu însumi aș putea fi un lup în blană de oaie, un spion care declară prieten al Franței doar pentru a o mușca mai abitir pe la spate.
Mă și vedeam deja în fața plutonului de execuție, cu țeasta zdrobită de gloanțe, prăbușit într-o baltă de sânge, la picioarele unui zid coșcovit.
Ofițerul însă se pare că nu se grăbea. A început să mă întrebe despre mahalaua Saint-Antoine, în care pretindeam că aș fi locuit, mi-a cerut nume de oameni și locuri,vroia să afle de la mine până și prețul poșircii din cârciumile cartierului, până și poreclele tovarășilor mei de pahar, notându-și cu meticulozitate toate răspunsurile mele într-un carnet.
Mi-a spus pe urmă că, după ce afirmațiile mele vor fi verificate temeinic, urmează să apar în fața unei curți marțiale ce îmi va hotărî soarta.

După interogatoriu nu mi-a mai fost dat să mă reîntorc în celula comună unde fusesem întemnițat până atunci. Am fost legat fedeleș și împreună cu alți câțiva prizonieri care fuseseră interogați în ziua aceea, suit într-o căruță ce ne-a dus la vreo două leghe de Saint-Omer, unde era un fel de colonie de muncă.
Niște uluci înalți de doi stânjeni formau o îngraditură dreptunghiulară încăpătoare, în care se pătrundea printr-o poartă largă, păzită de soldați mohorâți cu baioneta la pușcă. Ograda în care am fost coborâți din căruță era ticsită de stive uriașe de bușteni. Împărțiți în câteva grupuri supravegheate de niște ostași cu înfățișare de veterani, o seamă de prizonieri zdrențăroși, numai piele și os, mânuiau de zor toporul și fierăstrăul Am remarcat printre dânșii și prezența a două sau trei femei. Aici era pregătită provizia de lemne a trupelor care urmau să ierneze la Saint-Omer.
După ce ni s-au dezlegat funiile, ni s-a ordonat să facem câteva mișcări de înviorare. Era ceață. O ploaie posomorâtă și rece de toamnă se revărsa cu dărnicie prin pâclele cenușii. Vântul aducea dinspre mlaștinile din apropiere un miros de papură putredă.
Toți cei aduși aici din beciurile primăriei au fost introduși apoi într-o chichineață de scânduri unde un sergent scurt și gros le-a trecut numele într-un catastif. Ni s-au împărțit topoare și fierăstraie, gemele și linguri de lemn, ni s-a spus că vom forma o echipă de muncă și ni s-a ordonat să trecem de îndată la lucru.
Deși sunt destul de vânjos, în ciuda firii mele bolnăvicioase, despicatul butucilor s-a dovedit pentru mine o treabă extrem de anevoioasă. Nu mai mânuisem niciodată până atunci un topor, iar mișcările mele stângace de om nedeprins cu munca manuală îi smulgeau niște mârâituri surde de indignare soldatului ce ne supraveghea: un lungan negricios, ciung de o mână, pe care, așa cum voi afla mai târziu,o pierduse la Arcole. Se numea Jacques Moutard și nu era tocmai cel mai rău dintre francezii cu care mi s-a întâmplat să am de-a face.
La un moment dat, mi-a smuls toporul din mână, mi-a ordonat să mă uit cu luare-aminte la dânsul și, cu singurul lui braț sănătos, a despicat din câteva lovituri sigure o buturugă mare de fag.
M-am străduit să-i copiez întru totul mișcările și m-am dovedit cu timpul un ucenic destul de destoinic. Văzând că dau semne de ascultare și sârguință, Jacques dădea din cap spre mine aprobator și chiar mi s-a părut că-mi aruncă o umbră de zâmbet. Am obosit însă repede, palmele mi s-au acoprit în curând de bășici și, transpirat de sus până jos, aproape că nici nu mai simțeam frigul.
Cât de ușurat m-am simțit când o bătaie de clopot o anunțat încetarea lucrului: urma să ne fie adusă masa de prânz!
Am primit o fiertură de măzare cu câteva felioare de slănină râncedă și niște pesmeți soldățești. Îmi era foame așa că am înghițit totul cu lăcomie, apoi am început să șterg grăsimea de pe pereții gamelei cu un rest de pesmet: mâncarea fusese destul de gustoasă pentru măruntaiele mele pe care foamea le învățase să nu facă mofturi, dar cu totul neîndestulătoare.
În zilele următoare am observat de altfel că rațiile noastre erau drămuite cu strășnicie. Tot timpul cât am fost prizonier am suferit de foame, chiar dacă Jacques Moutard, cu care ajunsesem să mă împrietenesc oarecum, atât cât se poate împrieteni robul cu temnicerul, îmi mai strecura uneori un cârnat uscat,tare ca piatra, sau o bucățică de carne sărată.
Peste noapte sufeream din pricina frigului.
Dormeam în niște bărăci de scânduri înjghebate în pripă, în care era frig ca-ntr-o peșteră, pe niște rogojini subțiri, fără alte acoperitori decât hainele noastre murate de ploaia de peste zi. Focul sărac care ardea în cele două sobițe de tablă, așezate la un capăt și altul al dormitorului, nu dădea aproape nici un pic de căldură.
Am stat două luni în această colonie de muncă în așteptarea procesului care nu mai venea și începusem să cred că francezii uitaseră de-a binelea de ceasornicarul Hans Vogel.
În vremea asta, după ce răscolise în căutarea mea toate cârciumile și spitalele Parisului și ajunsese să cerceteze zilnic cadavrele proaspete de la morgă, Ernst a înștiințat-o printr-o scrisoare pe Ulrike că am dispărut fără urmă și că n-ar fi exclus să-mi fi pus pus capăt zilelor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: