din moartea lui siegfried

GERTRUDE
1
Siegfried cu siguranță a înnebunit.
Ultima lui scrisoare m-a pus foarte tare pe gânduri. E o scrisoare ciudată, incoerentă, aproape insultătoare, așternută cu niște litere diforme, asemănătoare cu picioarele de păianjen. Și cât de frumos și de ordonat era odinioară scrisul soțului meu!
Nu știu pentru care păcate, ale mele sau ale altora, sunt nevoită să îndur bătaia lui Dumnezeu. Mai întâi necazurile cu Gunter, iar acum această scrisoare, în care Siegried îmi propune să divorțăm. Înainte de începutul războiului eram o familie fericită, aș putea spune chiar o familie germană model, iar singura mea supărare era că n-am putut aduce pe lume mai mulți copii. Acum toate s-au întors cu susul în jos, toată lumea e agitată, circulă zvonuri îngrijoarătoare despre situația de pe frontul rusesc, iar pe stradă mi se întâmplă adesea să văd oameni care vorbesc singuri. Poate că Siegfried n-a fost un soț din cale afară de tandru, obișnuia să spună că o tandrețe exagerată e nepotrivită cu uniorma de ofițer, dar ținea cu siguranță la mine în felul lui și sunt sigură că nu m-a înșelat niciodată. Cine știe ce cocotă bucureșteană i-o fi sucit mințile, am auzit că româncele sunt toate niște destrăbălate!
M-am hotărât să-i arăt scrisoarea părintelui Hermann, am nevoie mai mult ca oricând de o îndrumare duhohnicească. Și voi vorbi neapărat cu socrul meu, care bănuiesc că încă mai are o anumită influență asupra lui Siegfried.

Am ajuns devreme la biserică, mai era mult până la începerea liturghiei și nu erau prezente decât câteva băbuțe: veșnicele bătrâne în doliu, care își vor fi pierdut cine știe ce ființe dragi în pacostea asta de război ce pare că nu se va mai isprăvi niciodată.
Le privesc mereu cu compătimire, pentru că nu peste mult voi fi și eu o asemenea bătrână, a cărei singură alinare a mai rămas doar credința în dragostea și puterea lui Dumnezeu. Oglinda îmi arată că pe fața mea semnele bătrâneții au devenit tot mai vizibile, iar la colțurile buzelor mi-au apărut de la o vreme două cute adânci. N-am fost de altfel niciodată o femeie prea atrăgătoare și nu l-aș fi cucerit niciodată prin farmecele mele pe Siegfried, căsătoria noastră s-a înfăptuit din voința părinților, dar adeseori asemenea căsnicii sunt mai izbutite decât cele din dragoste.
Eram încă din adolescență prea grasă, iar mama obișnuia să spună că semăn perfect cu o gâscă mare și albă și că probabil nu mă voi mărita niciodată. Curele de slăbire severe n-au servit la nimic, dar socrul meu m-a găsit totuși potrivită de soție lui Siegfried, interesele de familie contează în ochii lui mult mai mult decât frumusețea.
Totuși bănuiesc că Siegrfied s-a decis greu să mă ia de nevastă, logodna noastră s-a prelungit mult, iar atunci când în sfârșit m-a cerut de soție lângă mormântul lui Heinrich de la Wannsee am fost oarecum surprinsă, credeam că relația noastră intrase pentru totdeauna într-un punct mort.
M-am străduit să fiu o bună soție germană și să-i dau o creștere cât mai bună Gunther, căruia n-am reușit să-i insuflu însă, din păcate, dragostea pentru sfânta noastră biserică romano-catolică. La fel ca mulți tineri din ziua de azi fiul nostru crede numai în Fuhrer. De altfel nici Siegfried nu merge la biserică niciodată.

Am rămas după slujbă să-i arăt părintelui Hermann scrisoarea lui Siegfried.
Părintele e duhovnicul meu doar de câteva luni, mi-a fost recomandat cu limbă de moarte de bunul Pater Anselmus, care a fost chemat la cele eterne și s-a stins rugându-se pentru mântuirea enoriașilor săi și gloria veșnică a Germaniei.
Însă de la prima noastră întrevedere, mi-am dat seama că părintele Hermann e un bărbat pe care te poți bizui. Nu e așa sever ca Pater Anselmus, e un om încă destul de tânăr, bondoc și rotofei în obraji, întotdeauna bine dispus, care știe să le insufle și credincioșilor săi veșnica lui bună-dispoziție.
M-am văzut nevoită să-i mărturisesc că de la plecarea lui Siegfried în misiune la București, diavolul a început să mă ispitească, trimițându-mi tot soiul de visuri pline de desfrânări. Atunci părintele a căzut câteva clipe pe gânduri, apoi m-a sfătuit să-mi cumpăr o bicicletă. Niște plimbări zilnice cu bicicleta până la lacurile din apropierea Berlinului sunt un excelent remediu împotriva visurilor de soiul acesta, de care, de la începutul războiului, sunt încercate multe femei. Dorința trupească nu poate fi stârpită – așa cum pot să creadă doar sufletele cele mai nevinovate – doar cu Pater noster și Ave Maria.
Trebuie să recunosc că la început povața părintelui Hermann mi s-a părut cam excentrică. Nu mai mersesem cu bicicleta din adolescență și mă gândeam ce impresie penibilă ar putea să stârnească o femeie grasă și aproape bătrână călare pe bicicletă. I-am urmat totuși sfatul, fiindcă venea din partea unui duhovnic cu multă experiență, despre care se vorbea printre credincioase că este înzestrat cu puteri spirituale ieșite din comun.
Așa am prins obicei să fac, de două ori pe săptămână, excursii cu bicicleta prin împrejurimile Berlinului. Parcă în virtutea unui reflex, pedalez totdeauna spre Wannsee, amintindu-mi pe drum micile episoade ale lungii mele logodne cu Siegried, dar nu mă oprec niciodată la mormântul lui Heinrich: locul acela îmi provoacă o repulsie instinctivă.
Mersul cu bicicleta este totuși pentru mine obositor, dar mă va ajuta să mai dau jos câteva kilograme (acum nu mai semăn cu o gâscă, semăn cu o balenă) și este esențial pentru sănătatea mea mentală, așa cum mă încredințează cu ocazia fiecărei spovedanii părintele Hermann.
Oare ce ar spune Siegfried dacă m-ar vedea călare pe bicicletă?
Bănuiesc că s-ar înfuria, iar pe fața lui ar apărea iarăși aceea stâmbătură oribilă care îi trădează de fiecare dată nemulțumirea: mersul pe bicicletă nu e un divertisment tocmai potrivit pentru o soție de ofiețer.

După ce a citit cu atenție scrisoarea lui Siegfried, părintele Hermann a clătinat din cap a compătimire și a încercat să mă îmbărbăteze: uneori Dumnezeu ne supune din senin la niște încercări grele, dar ne dă și puterea să trecem cu bine prin ele și nimic nu ajută mai mult în asemenea împrejurări decât rugăciunea adevărată, rugăciunea izvorâtă din inimă.
Lucrurile se vor îndrepta dacă voi da dovadă de credință, răbdare și înțelegere. Războiul a sucit mințile oamenilor, iar persoane dintre cele mai echilibrate au început să aibă comportări neobișnuite, așa cum i se întâmplă să audă zilnic la scaunul spovedaniei.
Mi-a făgăduit că se va ruga pentru mine, iar la despărțire m-a privit cu căldură și mi-a reținut îndelung mâna.
Neîndoielnic, duhovnicul meu are o inimă iubitoare și plină de duioșie, o inimă mai mult de femeie decât de bărbat..

Vizita pe care i-am făcut-o socrului meu după ce am plecat de la biserică mi-a sporit grijile..
E și el îngrijorat din cauza lui Siegfried, căruia se pare că atmosfera nesănătoasă a Bucureștiului i-a distrus nervii. De câteva luni soțul meu se comportă ciudat și a început să bea fără măsură, iar la beție săvârșește fapte necugetate, total nepotrivite pentru un militar german. Și a fost văzut de mai multe ori în compania unui personaj feminin dubios, despre care se bănuiește că ar fi agentă britanică.
Oare din pricina acestei femei vrea Siegfried să ne despărțim?
Îi spun la rândul meu bătrânului general (Doamne, cât de mult a îmbătrânit în ultima vreme!) că scrisorile care îmi sosesc de la București sunt tot mai bizare și tot mai incoerente și că Siegfried tocmai m-a înștiințat că intenționează să divorțeze. Generalul nu pare mirat și îmi spune că fiul său nu merită poate o soție ca mine. Presimte că lucrurile se vor isprăvi prost: Gestapoul e cu ochii pe Siegfried, și, oricât de multă prețuire i-a arătat pe vremuri amiralul Canaris, soțul meu se găsește acum pe marginea unei prăpastii.
Apoi, coborând vocea, îmi șoptește că n-ar fi exclus ca Siegfried să fie nebun, în familia Kleist au mai fost câteva cazuri de nebunie. Dar dacă e totuși altceva la mijloc? E îngrozit de ideea că ar putea fi tatăl unui trădător.
Cred că m-am făcut palidă la față ca moartea, în timp ce încercam să îngaim că Siegfried n-ar fi niciodată capabil de o asemenea faptă: pentru el nu există nimic mai sfânt pe fața pamântului decât dragostea pentru Germania, credința față de Fuhrer și respectul pentru uniforma pe care o poartă.
„Să dea dumnezeu să fie așa” – spune socrul meu, aruncându-mi o privire posomorâtâ.

Spre deosebire de alte personaje ale istoriei noastre, Gertrude von Kleist nu suferă de boala grafomaniei. De fapt această femeie de treabă n-a scris în viața ei decât niște scrisori extrem de convenționale, în care se mai strecurau uneori și câteva mici greșeli de gramatică, așa că ne-am decis să scriem în locul ei. Și a trebuit să facem un oarecare efort pentru a pătrunde în pielea unei doamne de patruzeci și unu de ani, predispusă spre obezitate, al cărei orizont intelectual se limitează cu strictețe la problemele vieții de familie și la sfaturile duhovnicești ale părintelui Hermann. Cel mai mult ne intrigă – trebuie să recunoaștem – recenta ei pasiune pentru umblatul cu bicicleta. A început să o folosească și atunci când merge la cumpărături și apariția ei nu trece niciodată neobservată, deși Berlinul e tot mai populat în ultimul timp cu prezențe excentrice.
Despre un asemenea personaj nici nu prea ai ce scrie și înțelegem cu ușurință răceala cu care o tratează maiorul von Kleist. N-ar fi de mirare să aflăm că în timpul actului amoros (nu și-ar neglija cu nici un preț datoriile conjugale, bărbatul trebuie să capete fără cârteală ceea ce i se cuvine) se gândește la o nouă rețetă de chiftele de varză sau papanași.
În zadar am căuta în preajma ei umbrele întunecate ale Nibelungilor, acestea nu se arată decât atunci când trebuie și acolo unde trebuie.
Până și noi am introdus-o în istoria noastră din pură condescendență.

Frieda a devenit nespus de cheltuitoare, m-am hotărât să-mi fac singură cumpărăturile. Alimentele au devenit tot mai greu de procurat și astăzi abia am izbutit să fac rost de o pulpă de oaie. Cina din seara asta e mai deosebită, l-am invitat la masă pe părintele Hermann, personal mă mulțumesc cu un sote de legume,și așa am 86 de kilograme.
Am găsit în cămară și două sticle de vin. Sunt acolo încă dinaintea plecării lui Siegfried în România.
Am avut emoții până în ultima clipă: mă temeam ca pulpa de oaie să nu iasă prea tare (am ținut s-o pun la cuptor cu mâinile mele) fiindcă îl auzisem pe părintele Hermann plângându-se adesea că are un stomac delicat și o digestie cam anevoioasă: după câte a făcut pentru mine, omul acesta de inimă merită cel puțin o cină pe cinste.
Când am auzit țârâitul soneriei, m-am intimidat ca o școlariță înaintea unui examen sever. Era pentru prima dată când duhohnicul meu mă onora cu o vizită.
Părintele s-a așezat la masă fară fasoane și, spre marea mea bucurie, a mâncat bine și a băut bine. Spunea că nu mai gustase de mult ceva așa bun, mi-a lăudat în mai multe rânduri friptura și a declarat că Siegfried trebuie că și-a pierdut mințile dacă vrea să divorțeze de o soție ca mine. Laudele părintelui Hermann m-au făcut să roșesc până în albul ochilor și abia îndrăzneam să ciugulesc o bucățică de cartof și puțină salată de varză. În schimb mă bucuram că musafirul are o poftă de mâncare zdravană, acceptă și o doua porție și are grijă să golească farfuria până la fund.
Mi-am amintit că Siegfried nu mi-a lăudat niciodată talentele de bucătăreasă, deși se spune că aș găti foarte bine. La masă era parcă mereu cu gândul în altă parte, mânca ca un automat, înghițind mecanic tot de i se punea dinainte, fără ca vreodată să-i apară pe față vreo expresie oarecare. Iar când îndrăzneam să-l întreb dacă mâncarea este gustoasă, se mulțumea să încuviințeze din cap, iar în caz că se întâmpla să fie bine dispus, obișnuia să adauge că un ofițer al Wermacht-ului nu trebuie să fie mofturos la mâncare, orice mâncare, dacă e sănătos gătită, e la fel de bună și de hrănitoare ca oricare alta. În privința asta Gunter seamănă perfect cu tatăl său și nu o dată mi-a aruncat în obraz exemplul Fuhrerului, care e o pildă de cumpătare la mâncare și băutură și se cuvine să fie modelul oricărui tânăr german.
Nu la fel stau lucrurile cu părintele Hermann: în timp ce Siegfried și Gunter se hrănesc, părintele mânîncă cu adevărat. E drept că n-o face cu prea multă distincție (Siegfried și Gunter mânuiesc tacâmurile cu o eleganță desăvârșită), dar văzându-l cu câtă plăcere duce furculița la gură nu se poate să nu remarci că acest bărbat dintr-o bucată (am auzit că e băiatul unui croitor din Bremen) știe să prețuiască cum se cuvine strădania unei bucătărese.
Văd că părintele nu se dă în lături nici de la băutură. Iar pe măsură ce mănâncă și bea, bea și mănâncă devine tot mai roșu la față, limba i se dezleagă și ochii încep să-i sclipească. În timpul mesei mi-a pus de câteva ori ca din întâmplare mâna pe coapsă, dar nu-l pot bănui pe un asemenea om de nici o pornire necuviincioasă, a fost pur și simplu un gest de prietenie. Are niște mâini durdulii și păroase, a căror atingere m-a săgetat până-n adâncul rărunchilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: