gertrude

2
Această seară plăcută, petrecută în tovărășia părintelui Hermann m-a făcut să uit pentru moment supărările. Începeam să nădăjduiesc că Siegfried o să-și redobândească până la urmă luciditatea și lucrurile își vor intra din nou în făgașul obișnuit. De la București nu mai venea nici o scrisoare.
Deși părintele mă încredințase că se va ruga stăruitor pentru mine, se vede că Dumnezeu ținea să mă încerce în continuare: m-am pomenit într-o dimineață convocată printr-o hârtie oficială la Gestapo. Nu-mi place să am de-a face cu autoritățile și mă simt complet dezarmată în fața unui slujbaș public, iar gândul că voi avea de-a face cu poliția politică (oare Siegfried să fie pricina?) îmi făcea genunchii să tremure.
M-am prezentat cu inima strânsă la interogatoriu.
Se pare că oamenii Gestapoului nu se grăbeau: am fost lăsată să aștept mai bine de-o oră într-o săliță pustie și neîncălzită. Nu se auzea nicăieri nici un zgomot, nu se simțea nicăieri nici o mișcare, aveam impresia că mă aflu la sute de kilometri de orice așezare locuită de oameni.
Începuse să-mi fie frică, teribil de frică. Mi se părea că portretul lui Himmler atârnat pe peretele zugrăvit într-un verde murdar se uită la mine amenințător. De ce mă chemaseră, ce doreau de la mine? Eu sunt o femeie simplă, poate chiar cam săracă cu duhul, habar n-am de politică. Am socotit mereu că politica trebuie lăsată pe seama bărbaților, femeile să-și vadă de casă și mai ales să facă copii, sunt convinsă că aducerea pe lume a unui copil e un act profund patriotic.
Stăteam așa, cufundată în gânduri, întrebându-mă care să fie rostul acestei convocări neașteptate, când deodată am auzit răsunând undeva un urlet îngrozitor, urmat apoi de câteva urlete mai înfundate, iar pe urmă s-a făcut iarăși tăcere. O tăcere sinistră care nu avea parcă nimic omenesc.
Eram aproape moartă de frică, iar palmele începuseră să-mi transpire din abundență.
Ceasul de pe perete arăta că așteptam exact de o oră și cincisprezece minute.
În cele din urmă în săliță și-a făcut apariția un subofițer SS care mi-a cerut să-l urmez. Am fost condusă pe niște coridoare lungi și pustii, luminate de niște becuri anemice. Era așa liniște încât îmi auzeam limpede bătăile inimii. Pe neașteptate, însoțitorul meu s-a oprit în fața unei uși capitonate și mi-a făcut semn să intru.
Am pătruns într-un birou modest și m-am pomenit în fața unui bărbat de vreo treizeci de ani, cu o figură desăvârșită de arian. Purta un costum civil de stofă englezească, o cămașă impecabil scrobită și o cravată de un roșu aprins, care contrasta strident cu sobrietatea costumului său cenușiu.
M-a invitat să mă așez pe scaunul din fața lui și mi-a oferit o țigară.
Când iau țigara observ că degetele îmi tremură vizibil. Gestapovistul îmi oferă un
un foc și îmi spune cât de rău îi pare că a trebuit să mă deranjeze pentru câteva mici întrebări de rutină. O să dureze puțin, foarte puțin, poate cel mult o jumătate de oră. El personal are toată convingerea că sunt o excelentă femeie germană.
Bărbatul din fața mea nu are nimic amenințător, seamănă cu un slujbaș oarecare, nevoit să îndeplinească niște formalități, iar țigara mă liniștește. N-am început să fumez în mod regulat decât după plecarea la București a lui Siegfried, până atunci trăgeam pe ascuns o țigară la câteva zile, căci soțul meu nu poate suporta mirosul de tutun. Prietenele mele susțin însă că fumatul slăbește, iar câteva dintre ele sunt fumătoare convinse.
Gestapovistul mă lasă să-mi fumez țigara în liniște, scoate din sertarul biroului un dosar, pe care începe sa-l frunzărească cu un aer absent și din când în când se uită la mine cercetător. Între timp apare în birou și o femeie între două vâsrte, care îmi pune dinainte o ceașcă cu ceai și o farfurioară cu câteva fursecuri, apoi se așază la o masuță pe care se găsește o mașină de scris.
În sfârșit, omul Gestapoului își drege glasul și îmi atrage atenția că tot ce voi spune începând din acest moment o să se consemneze în scris. Mă sfătuiește să răspund cu sinceritate la toate întrebările lui, orice minciună ar putea avea urmări dintre cele mai neplăcute. De altfel instituția de care aparține urmărește doar binele Germaniei, iar sinceritatea mea ar fi cea mai bună dovadă a atașamentului meu față de Reich și față de Fuhrer.
Așa cum bănuiam, obiectul discuției noastre e Siegfried: sunt întrebat dacă soțul mai avusese vreodată tulburări de comportament și dacă l-am suspectat că ar suferi de vreo boală psihică.
Îmi amintesc de vorbele socrului meu: că ar fi infinit mai bine ca Siegfried să fie nebun și nu trădător. Îi spun gestapovistului că până la plecarea lui în România soțul meu fusese omul cel mai echilibrat cu putință. Dar, din păcate, scrisorile ce le primesc de la București au devenit din ce în ce mai ciudate și mai incoerente, așa că sunt îngrijorată pentru sănătatea lui Siegfried, poate ar trebui convins să se adreseze unui psihiatru, poate că ar avea nevoie de un tratament.
Polițistul vrea să-i vorbesc amănunțit despre scrisori. Desigur nu-i pot ascunde faptul că în ultima dintre ele, scrisă în termeni aproape insultători, maiorul von Kleist îmi propune să divorțăm. Acum omul din fața mea devine foarte atent și mă întreabă dacă e cumva la mijloc o altă femeie. Mă ia gura pe dinainte: în scrisori nu se pomenește de așa ceva, se fac doar niște aluzii răutăcioase la trupul meu nu foarte bine făcut și la lipsa mea de senzualitate auzisem însă de la socrul meu că la București Siegfried von Kleist fusese văzut în compania unei străine suspecte. Gestapovistul schițează un gest de revoltă. Cum este posibil ca un ofițer german să renunțe la o femeie atât de atrăgătoare? Nu vrea să-mi facă complimente, nu e treaba lui să complimenteze femeile cu care îl pune în contact datoria, dar trebuie să-mi mărturisească un lucru: orice bărbat normal ar fi fericit să aibă o aventură cu o femeie ca mine. Dar firește, domnul von Kleist nu mai este un bărbat normal, poate nici n-a fost vreodată. Din informațiile de care dispune rezultă că bărbatul meu s-a amestecat la București (dar oare numai la București?) în niște lucruri murdare, care ar putea dăuna întregii familii; nu are nici un rost să săr în apărarea acestui soț infidel, cînd e în joc soarta familiei și a copiilor.Nu-i așa că am un fiu pe frontul de răsărit? Ar fi o mare nenorocire dacă acest tânăr încă atât de creud și-ar distruge cariera de ofițer din pricina unui părinte iresponsabil.
Mi se pare că deslușesc în cuvintele gestapovistului un fel de amenințare voalată. În definit von Kleist e un bărbat în toată firea, în stare să se apere singur, dar Gunter e un copil și în calitate de mamă trebuie să-l apăr cu orice preț. Și îi spun polițaiului că fiul meu e devotat trup și suflet Germaniei și Fuhrerului, căruia îi știe pe de rost multe din cuvântări.
Mi se pare că interlocutorul meu mă ascultă cam plictisit, apoi îmi spune că s-au făcut toate verificările necesare și că din rapoartele comandantului său rezultă că Gunter a început să dea unele semne de indisciplină. Corespondează oare cu tatăl său? Oare nu cumva scrisorile acestuia exercită asupra lui o influență nefastă? Ce dracu, maiorul von Kleist a devenit atât de lipsit de discernământ?
Habar n-am ce îi scrie maiorul lui Gunter, dar mi se pare inadmisibil ca acesta să aibă de suferit pentru nebunia tatălui său. Gunter e carne din carne mea (din păcate n-am reușit să-i insuflu dragostea pentru sfânta noastră biserică romano-catolică), iar von Kleist a fost pentru mine mereu un străin ce mă sâcâia (acum îmi dau seama cât de tare mă sâcâia) cu ideile lui despre datorie, disciplină și uniforma ofițerească.
Gestapovistul mi-a observat tulburarea. Îmi întinde din nou pachetul de țigări, îmi spune că dacă voi da în continuare dovadă de aceeași sinceritate îmi poate da cuvântul lui de onoare că nici un fir de păr nu se va clinti de pe capul lui Gunter, apoi mă întreabă brusc ce știu despre relațiile lui Siegfried von Kleist cu amiralul Canaris
Evident, nu știam mare lucru. Maiorul nu-mi vorbea niciodată despre relațiile lui de serviciu. Am răspuns că acesta este, din câte cunosc, un vechi prieten al socrului meu, în a cărui casă l-am întâlnit de câteva ori. Mi se părut un ins bățos și înfumurat, pe care nu-l interesau decât caii și câinii de vânătoare.
Gestapovistul făcu o figură îngrijorată. M-a întrebat dacă știu că Abwehr-ul ajunsese o pepinieră de trădători și că Wilhelm Canaris nu se mai bucură de multă vreme de încrederea Fuhrer-ului.Chiar și socrul meu, un ofițeri de altmintelea remarcabil, se pare că ar fi amestecat în acțiunile perfide ale amicului său, ce mai, toți bărbații din familia Kleist ridică semne uriașe de întrebare.
Și oare nu fusese bărbatul meu coleg de școală cu un alt potențial trădător, mareșalul Rommel, pe care doar extraordinarul său prestigiu în rândurile armatei îl ferise până acum de întrebările Gestapoului?
Am rămas mută de uimire: îi considerasem până atunci pe acești oameni slujitori de nădejde ai Reich-ului și nici nu-mi putusem închipui că în jurul lor ar putea să planeze cea mai mică umbră de suspiciune.
În vremea asta gestapovistul vorbea mai departe. E neîndoielnic că, având asemenea prieteni și asemenea rude apropiate, soțul meu ajunsese să le împărtășească opiniile nebunești. Nu-l auzisem niciodată exprimându-se ireverențios despre Fuhrer?
Atunci mi-am amintit că l-am auzit pe maior spunând în mai multe rânduri că războiul cu rușii era o mare eroare și că Hitler împinge Germania în prăpastie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: