din siegfried

Sorana a revenit pe la prânz, împreună cu câinele.
Pitica e foarte bine dispusă, fredonează un cântec la modă (din fericire nu Lili Marleen), iar javra slodoade nişte hămăiuri voioase şi dă din coadă foarte prietenos. Nu ştiu de ce, am impresia că şi unul şi celălalt îşi bat joc de mine.
Gazda are o sacoşă cu cumpărături, printre care zăresc şi o sticlă de Courvoisier. Îmi spune că după ce îmi va pregăti cu mâna ei un adevărat breakfast englezesc (e o bucătăreasă destul de pricepută), va avea plăcerea să îmi arate un mic apartament superb pe care reuşise ca prin minune să mi-l găsească şi care se potriveşte perfect cu personalitatea unui militar autentic. Mârâi la rândul meu câteva vorbe de mulţumire, încercând chiar să-mi iau un aer cordial, deoarece presimt că voi mai solicita serviciile şontoroagei. Pentru cele ce m-am decis să săvârşesc în zilele următoare am trebuinţă de ajutorul unui complice.
Sorana îşi despachetează cumpărăturile, îmi toarnă un pahar zdravăn de coniac, apoi dispare în chicinetă, lăsându-mă în tovărăşia câinelui, care s-a cocoţat într-un fotoliu, de unde îmi aruncă o privire iscoditoare. Nu mă îndoiesc că pitica i-a transmis, prin cine ştie canale oculte, ordinul să-mi spioneze fiecare mişcare şi că dacă aş da să mă ridic de pe canapea m-ar prinde cu colţii de pantaloni.
Din chicinetă vine un miros neplăcut de prăjeală şi de untură de gâscă.
Iar undeva deasupra plexului începe să-mi ticăie iarăşi inimioara de iepure.
Deşi în aparenţă atât de paşnică, potaia asta are totuşi ceva înspăimântător, căci, dacă ştii să le priveşti dintr-un anumit unghi, până şi lucrurile sau făpturile cele mai inofensive, îşi dau în cele din urmă pe faţă natura demonică. N-am fost niciodată o fire superstiţioasă, multă vreme am fost pe deplin convins că nu cred nici în Dumnezeu nici în diavol, dar de când am dobândit capacitatea de a scruta dincolo de pelicula superficială a existenţei şi de vedea lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, toate vechile mele convingeri au început să se clatine. Oare nu cumva câinele domnişoarei Sorana e diavolul însuşi? Încep să-l cercetez cu atenţie şi descopăr un nou amănunt uluitor: are nişte ochi verzi care seamănă ca nişte picături cu ochii oloagei şi în care mi se pare că descopăr o licărire ironică.
Mă priveşte drept în ochi, îşi scoate la mine limba lungă şi roşie şi se scarpină cu o labă pe spate, în timp ce scoate o mârâitură de satisfacţie.
Se spune că diavolul apare ades sub înfăţişare de câine.
Trebuie să recunosc că mi-e frică. Şi n-am nevoie să întorc capul ca să-mi dau seama că pe peretele din spatele meu au apărut iarăşi umbrele întunecate ale Nibelungilor.
Înghit dintr-o sorbitură paharul de Courvoisier şi mai îmi torn încă unul, deocamdată n-am reuşit să descopăr nici un alt leac pentru stările mele de anxietate. Acum e parcă mai bine, lucrurile reintră pe jumătate în făgaşul lor aşa-zis firesc (deşi, de când mă aflu la Bucureşti, am descoperit, pe propria-mi piele că ceea ce alţii numesc firesc e de fapt nefirescul), ba chiar am chef de glumă, încerc să-mi închipui, cu toate că sunt un om total lipsit de imaginaţie, cum ar arăta câinele piticaniei cu o gheată ortopedică în picior şi izbucnesc într-un râs de oligofren.
Aşa mă găseşte Sorana când revine din chicinetă şi îmi aşază în faţă o farfurie cu ouă prăjite, nişte tacămuri de o curăţenie indoienică şi câteva felii subţiri de franzelă.
Gazda scoate de undeva şi un şervet, pe care mi-l leagă la gât cu o mişcare foarte abilă, înainte să pot schiţa vreun gest de împotrivire, apoi îmi adresează o stâmbătură care cred că se vrea un zâmbet de îmbiere şi îmi arată cu degetul farfuria.
Ouăle sunt arse pe jumătate şi răspânsesc un miros greţos de afumătură. Nu cred că stomacul meu ar putea mistui o asemenea delicatesă. Câinele însă e surescitat de mirosul mâncării, ţâşneşte de pe canapea şi începe să sară prin cameră, slobozind nişte lătrături pofticoase. Atunci pitica îl izbeşte violent cu lesa peste spinare, strigându-i un potop de vorbe româneşti care presupun că trebuie să fie nişte înjurături. Potaia schelălăie de durere şi mă sfredeleşte în ochi mustrător, cu o privire omenească aproape, cu neputinţă de suportat, aşa că mă pomenesc că las ochii în duşumea, ca un şcolar prins cu lecţia neînvăţată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: