din siegfried

Casa pe care mi-a găsit-o Sorana e cu adevărat drăguţă şi mai ales foarte curată. Pitica schiopătează în jurul meu, tropăind din gheata ei ortopedică, şi-mi declară ce mare bucurie e pentru ea că a putut găsi o locuinţă pe măsura unui bărbat atît de distins. Nu a pierdut din vedere nici un detaliu: culoarea tapetului şi a faianţei din baie, cea a covorului şi a perdelelor, a plapumei şi a cearşafurilor care trebuie să se armonizeze nu doar între ele, ci şi cu personalitatea locatarului. Din fericire, graţie intuiţiei sale de femeie de litere, reuşise să-mi ghicească personalitatea de la bun început şi crede că sunt pe deplin mulţumit.
Nu aveam cum să-i răspund negativ.
Atunci Sorana mi-a spus, cu obişnuita ei strâmbătură care se dorea zâmbet, că mai are pentru mine o mică surpriză, m-a luat de braţ şi m-a invitat s-o urmez în cabinetul de toaletă. Aici mi-a arătat, în dreapta oglinzii, un butonaş negru de ebonită, îndemnându-mă să apăs. Spre suprinderea mea, oglinda a început să gliseze, iar în spatele ei am descoperit un băruleţ, în care erau înşirate douăsprezece sticle de Courvoisier.
Se vede că îmi cunoştea bine gusturile!
Nici că se poate mai bine! Un admirabil prilej s-o invit la sărbătorirea evenimentului!
Până acum lucrurile par să se potrivească perfect, trebuie să fiu însă foarte atent, altminteri planurile mele se năruiesc, iar viaţa mea se va sfărşi printr-un eşec lamentabil.
Sorana roşeşte de plăcere, nu se aştepta la o asemenea cinste, ea nu e decât o biată femeie de litere, ba, după spusele unora, chiar o israelită.
Ne aşezăm faţă faţă în faţă, pe două fotolii, ciocnim paharele şi ne urăm reciproc sănătate. Pitica e limbută ca de obicei: cât de mult regretă că nu e de faţă la mica noastră petrecere şi drăgălaşul de Jimmy, l-ar fi adus cu plăcere, dar s-a temut că m-ar putea indispune, nu toţi domnii bărbaţii empatizează cu animalele. Apoi clipeşte spre mine cu înteles şi îşi încrucişează picioarele, lasîndu-şi la vedere puţin din piciorul valid, care, trebuie să o recunosc, are o formă destul de atrăgătoare.
Ciocnim al doilea pahar. Soranei i se împleticeşte deja uşor limba, deşi cu alte prilejuri îmi dovedise că e mai rezistentă decât mine la băutură, iar faţa ei, mai roşie decât de obicei, are un aer libidinos, ce-mi provoacă o uşoară senzaţie de repulsie. Şi o aud întrebându-mă deodată dacă n-am întîmplător nevoie de o femeie.
Oare piticania asta are de gînd să mi se ofere? Îmi vine să-i vărs între ochi paharul de Courvoisier.
Nu trebuie să ne ruşinăm de dorinţele noastre sexuale, ele sunt atât de fireşti, sexul stă la originea întregii umanităţi, dacă n-ar fi sex, n-ar fi nimic, iar omul este o fiinţă sexuală eminamente, iată ce a încercat dânsa să demonstreze în câteva romane, care la Paris sau la Berlin s-ar fi bucurat de un mare succes, dar la Bucureşti au fost luate în derâdere aproape de toată lumea, cu excepţia, fireşte, a câtorva amici literari, care-i împărtăşesc întru totul ideile.
Îmi împuiase capul cu neghiobiile astea şi la înmormântarea lui Barbu Cernegură, dar, profit de ocazie şi îi spun, pe un ton ce vrea să pară glumeţ , că eu aş avea nevoie mai curând de un manechin.
De data asta oloaga mai întăi se încruntă, apoi izbucneşte într-un râs zgomos, care parcă îmi pune ventuze pe creier.
Hi-hi-hi – a bănuit ea dintotdeauna că gusturile mele trebuie să fie mai speciale decăt cele ale altor bărbaţi! Sunt cu siguranţă un estet al sexului, un rafinat căruia acuplările obişnuite, la care au acces pînă şi animalele, i se par vulgare şi de un gust îndoielnic,
Oare nu am greşit încredinţîndu-i acestei făpturi, fără îndoială demente, cel mai intim dintre secretele mele?
Femeia se opreşte din râs, apoi, dându-mi impresia că vrea să intre în joc, umple pentru a treia oară paharele cu Courvoisier şi mă întreabă ce manechin mi-aş dori. Să fie brună? Blondă? Roşcată? Culoarea ochilor? Circumferinţa soldurilor şi a taliei?
Ea îşi va nota în agendă cu grijă fiecare detaliu şi va încerca să mă satisfacă, deşi va fi greu, foarte greu: la Bucureşti nu se gasesc manechine de vânzare chiar pe toate drumurile. O asigur că nu e nevoie să-şi noteze nimic: manechinul pe care mi-l doresc eu se găseşte în vitrina unui mic magazin de confecţii de pe Calea Victoriei şi sunt dispus să ofer în schimbul lui orice sumă de bani care nu-mi depăşeşte posibilităţile financiare. Aş mai dori de asemenea ca manechinul să poarte pantofi de bal, o rochie neagră de seară şi nişte mănuşi de dantelă de aceeaşi culoare. Şi lenjeria intimă? – se interesează pitica. Mai mult decât de culoarea rochiei, personalitatea profundă a unei femei este exprimată de aceea a lenjeriei ei intime. Am dat din umeri: las această alegere întru totul pe seama ei, nu mă gândisem niciodată pînă atunci că manechinele poartă lenjerie intimă. Depinde de manechine – zice domnişoara Sorana. Unele poartă, iar altele nu. Cele fabricate recent în America – citise ea într-o revistă de modă – sunt înzestrate cu tot ce trebuie să aibă o femeie adevărată, au până şi păr pubian, până şi nişte labii de cauciuc. Şi rostind aceste cuvinte, pitica se înroşeşte parcă încă şi mai tare la faţă, în ochiul ei sănătos pâlpîie nişte luminiţe ciudate, iar poala fustei i s-a mai ridicat cu cu câţiva centimetri lasănd la vedere o jumătate de coapsă. Încep să mă foiesc în fotoliu, există în comportamentul femeii ceva care ma înfricoşează, ceva care ţine de acea parte înspăimântatoare a lucrurilor pe care am descoperit-o de când mă aflu la Bucureşti, dar fie,de dragul Danutei aş fi în stare să fac până şi pactul cu diavolul.
Să bem – strigă cu glas răguşit domnişoara Sorana. Să fie ea a dracului dacă nu-mi aduce chiar mâine scărba aia de manechin. La Bucureşti, dacă ai o fire descurcăreaţă, poţi să cumperi orice, chiar şi un scaun electric dacă ai nevoie de un scaun electric.
Femeia e beată, surescitată, iar fusta i s-a ridicat până aproape la şold. În momentul acela am senzaţia că mă aflu în faţa unei Walpurgii dezlănzuite, deasupra plexului începe să-mi ticăie inimioara de iepure şi-mi pipăi buzunarul vestonului, ca să mă conving că am revolverul la mine.
Din odaia de alături de alături se aud dintr-o dată nişte lătrături furioase.
Jimmy! Jimmy! , hai la mămica! zbiară Sorana. Pe urmă scoate limba la mine şi îmi spune cu un glas batjocoritor că m-a păcălit, cum putea ea să-l lase acasă tocmai pe drăgălaşul de Jimmy?
Potaia năvăleşte în cameră, îşi linge de cîteva ori stăpâna pe faţă, apoi se caţără pe o canapea, de unde îşi rînjeşte colţii la mine.
Mă simt neajutorat, incapabil să mă ridic din fotoliul în care sunt ţintuit, cu totul la dispoziţia acestor fiinţe diabolice care nu ştiu ce au de gînd să facă cu mine.
Ochiul Soranei arde acum ca un jăratic.
Dacă vrei manechine, trebuie să fii mai întîi al meu, maioraşule!
Şi o văd cum se ridică în picioare, îşi smulge fusta pe sub care nu poartă nimic, se repede la mine, mi se caţâră pe genunchi şi începe să mă muşte de buze, pe urmă îmi descleştează fălcile şi îmi vără în gură o limbă fierbinte şi pofticioasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: