din siegfried

Mâine- după toate promisiunile piticaniei – o voi avea pe Danuta.
De dimineaţă am trecut pe la ambasadă.
Cei de aici mi-au făgăduit că se vor ocupa de problema bagajelor, care de altfel nu sunt prea numeroase. Şi trebuie să mărturisesc că au făcut-o cu multă conştiinciozitate. Intrând pentru ultima oară în clădirea legaţiei, ca să-mi iau rămas bun de la Manfred von Killinger, aveam să descopăr că lucrurile mele, socotocesc eu, percheţionate la sânge, erau împachetate după cea mai strictă ordine teutonică. Îmi găsiseră pănă şi monoclul, căzut, se pare, în spatele mesei de scris. M-am grăbit să-l strecor, alături de cele două verighete, în buzunarul vestonului. Mi se părea că mai păstrează atingerea degetelor moi şi fierbinţi ale polonezei.
Marea majoritate a bagajelor urma să fie expediată la Berlin, eu păstrăndu-mi doar căteva obiecte de strictă necesitate.
Extrem de rece a fost în schimb întrevederea cu Killinger. Deşi mă străduisem să am o ţinută ofiţerească cât mai corectă, ambasadorul m-a cercetat cu un ochi critic, mi-a întins două degete bondoace şi mi-a urat însănătoşire grabnică.
Eu ştiam însă că nu mă voi însănoşi niciodată, că nu voi mai citi niciodată scrisorile nesărate ale dobitocului de Gunter şi nici nu mă voi mai amesteca în mulţimea disciplinată a plimbăreţilor de pe Unter den Linden, care mi se părea acum că au ţinuta rigidă a marionetelor. Pentru mine războiul se terminase. Sunt un om extrem de bolnav, un om care şi-a pierdut stima de sine, un om pentru care singura soluţie a mai rămas revolverul.

Stau pe marginea une canapele în fosta mea cameră din clădirea legaţiei, acolo unde am trăit atâtea luni de coşmar, supraveghindu-i pe soladaţii care îmi transportă bagajele, şi dintr-o dată îmi răsare în faţa ochilor chipul porcin al lui Kurt. Acum sunt în totalitate convins că profesoraşul ăsta gras de literatură, care ştia pe dinafară partea a doua din Faust nu era decât o iscoadă a Gestapoului care primise ordin să mă supravegheze. Beţiile lacrimogene, coniacul franţuzesc, patefonul şi Lili Marleen nu fuseseră decât nişte prefăcătorii ordinare destinate sa-mi anihileze personalitatea, împingându-mă pe un drum fără ieşire.
Îmi pipăi buzunatul vestonului să văd dacă revolverul este la locul lui.
Iar apoi am senzaţia vagă ca îmi scapase ceva.
Ah, evident, Lili Marleen!
Cum putusem să trec cu vederea un detaliu aşa important?
Soldaţii au coborât cu bagajele.
Mă scol în picioare, arunc priviri cecetătoare în toate părţile ca să mă încredinţez că momentan apartamentul e gol, apoi, pe vârful picioarelor, furişându-mă ca o umbră, mă îndrept spre camera fostului meu colocatar.
Din fericire, uşa e descuiată, din fericire patefonul şi albumul cu plăci sunt la locul lor.
Trag cu urechea în toate părţile, pe scară nu e nici o mişcare.
Atunci încep să răsfoiesc albumul cu nerăbdare şi găsesc uşor placa cu Lili Marlen. Pe urmă înşfac patefonul.
Nu cred că va îndrăzni să mă oprească cineva la ieşire, sunt încă totuşi ofiţer al Wermacht-ului.
Înainte să plec, îmi scot verigheta din deget, o arunc în veceu şi am grijă să trag apa de câteva ori.
De pe peretele din spatele meu rânjesc la mine umbrele întunecate ale Nibelungilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: