din siegfried

Înainte de a mă încuia pentru totdeauna în acest apartament, destinat să fie ultimul meu domiciliu, vreau să mai fac o plimbare pe străzile Bucureştiului şi vreau mai ales să revăd cafeneaua în care degetele moi si fierbinţi ale polonezei m-au făcut să înţeleg că te poţi sinucide de fericire.
E un început de iarnă posomorăt şi o lapoviţă ca plumbul cade peste oraş. În urmă cu câteva zile a nins şi din loc în loc se mai pot vedea petice de zăpadă murdară Oameni zgribuliţi trec pe lăngă mine în mare grabă, cuprinşi parcă de o inexplicabilă panică.
Ajung într-un mic scuar unde mă întâmpină o scenă neobişnuită: un cal alb, pricăjit, slab, aproape scheletic, cu spinarea plină de bube paşte iarba veştedă şi pipernicită care mijeşte pe ici pe colo, printre petele cenuşii de zăpadă. De gâtul calului e legată o funie groasă ca funia unei spânzurători
Traversez în grabă scuarul: mie caii albi nu mi-au purtat niciodată noroc.
La cafenea serveşte aceeaşi chelneriţă cu picioarele groase care mă recunoaşte şi îmi aşază în faţă, fără să mai aştepte comanda, paharul de Courvoisier.
Localul e pustiu ca de obicei.
Încep să reconstitui în minte chipul Danutei, trăsătură cu trăsătură. Acum pe scaunul din faţa mea nu şade nimeni şi sunt cuprins de o senzaţie accentuală de gol ca atunci când ţi se amputează o mână sau un picior. În local este frig, aproape la fel de frig ca afară, iar chelneriţa moţăie cu spatele lipit de soba de teracotă.
Moţăie oare sau doar se preface că moţăie?
Nu mă simt deloc în siguranţă în această speluncă bucureşteană, unde şi data trecută m-am simţit pândit, spionat de nişte ochi nevăzuţi şi, de aceea, cu atât mai înspăimântători, dar nu mă pot decide să mă ridic de pe scaun, deşi paharul de Courvoisier este pe terminate.
Cer al doilea pahar.
O ameninţare surdă pluteşte parcă în aer, simţurile mele au intrat în alertă, dar mi-e imposibil să-mi dau seama de natura pericolului: e ceva diferit de obişnuitele mele atacuri de panică, ceva de care umbrele întunecate ale Nibelungilor par de data asta străine.
Îmi afund mâna în buzunarul vestonului, scot monoclul şi îl pun la ochi. Privită prin sticlă, realitatea devine oarecum suportabilă, aspectele sale înspăimântătoare se mai atenuează, o cârciumă redevine o simplă cârciumă, o ospătăriţă cu picioarele groase o simplă ospătăriţă.
În fond nu mai am de aşteptat decât două săptămâni.
Între timp în local şi-a făcut apariţia un nou muşteriu. Este o namilă negricioasă, încotoşmănată într-un cojoc negru de oaie, care se aşază greoi pe un scaun şi îşi aprinde un trabuc gros. El şi ospătăriţa par prieteni la cataramă, bărbatul o apucă de talie, îi spune ceva la ureche, apoi o ciupeşte familiar de obraz. Femeia roşeşte, pe urmă dispare în bucătărie.
În cârciumă e un iz neplăcut de fum de trabuc, de corp nespălat şi de usturoi. Ceasul de pe perete arată nouă şi jumătate.
Chelneriţa i-a adus tuciuriului o sticlă de vin, apoi se uită la mine întrebător. Îi mai comand încă o doză de Courvoisier. Sunt cuprins de o căldură plăcută şi moleşitoare, inimioara de iepure ticăie mai încet şi încerc să reconstitui în minte chipul Danutei trăsătură cu trăsătură. Întotdeauna am fost izbit de extraordinara ei asemănare cu Henriettte. Aceeaşi pieptănătură severă, aceeaşi frunte înaltă, aceleaşi arcade proeminente, aceiaşi ochi cenuşii, aceleaşi buze subţiri cu colţurile puţin lăsate în jos, trădând o aplecare nativă spre melancolie. Iar viata mea o repetă într-un fel pe cea a lui Heinrich, care a fost şi el militar, a avut şi el crize de nebunie şi atacuri de panică, a recurs şi el la soluţia revolverului.
Noi nemţii (iar dezastrul de pe frontul rusesc e cea mai bună dovadă în această privinţă) suntem un popor de sinucigaşi.
În cîrciumă a apărut şi un motan galben, foarte slab, care după ce se învărteşte de câteva ori derutat printre mese se încolăceşte la picioarele tuciurului. Deşi are căciula de blană trasă pe ochi, înfăţişare acestuia mi se pare cunoscută de undeva.
Din bucătărie vine un iz neplăcut de bucătărie balcanică.
Spiritul de rigoare şi disciplină, respectul pentru uniforma Wermachtului şi ataşamentul faţă de Reich, sentimentul onoarei şi al stimei de sine, conştiinţa apartenenţei la o rasă superioară de învingători n-au fost – îmi dau seama acum – decât nişte droguri cu care am încercat să-mi anihilez neputinţa şi frica, dar mai ales această patimă autodistructivă, pe care o purtăm pesemne în sânge, căci în familia noastră au fost mai multe cazuri de nebunie.
Oare nu cumva omul în general e o fiinţă sinucigaşă prin excelenţă?
Chelneriţa i-a adus tuciuriului o farfurie cu cârnaciori, pe care acesta începe să-i mănănce tacticos tavălindu-i prin sare şi prin muştar. În timp ce mănăncă, tot aşa, cu căciula pe cap, am impresia că mă spionează cu coada ochiului. Mirosul de cimbru şi usturoi a devenit aproape insuportabil, creindu-mi impresia că mă aflu într-o cameră de gazare. De fapt poate că m-am aflat întotdeauna – fără să fiu conştient de asta – într-o cameră de gazare, unde moartea survine lent, foarte lent, iar gazarea poate să dureze decenii întregi.
Acum tuciuriul se opreşte din mâncat, pocneşte din degete, ospătăriţa porneşte patefonul, iar notele săltăreâţe ale unui cântec popular românesc mă împroşcă precum o vomitătură. Totuşi mi s-ar cuveni ceva mai multă consideraţie. Nu mai am însă energia de a face vreun gest de protest, în cele din urmă toate îmi sunt din ce în ce mai indiferente.
Voi mai cere o sută de Courvoisier şi nota de plată.

Citind aceste însemnări, putem ajunge să ne întrebăm cât de nebun este maiorul von Kleist. Dar ştim că graniţa dintre nebunie şi aşa-zisa normalitate este extrem de labilă şi mai ştim de asemenea că nebunii au uneori momente teribile de luciditate. Oricum, de când are iarăşi monoclul la ochi, ofiţerul german pare să-şi fi redobîndit ceva din aerul ţanţoş de altădată, faţa lui parcă e mai puţin roşie şi mai puţin buhăită, deşi se află la al patrulea pahar de coniac franţuzesc. Iar când duce paharul la gură putem constata că mişcările sale au devenit iarăşi foarte sigure şi foarte precise, iar cel care l-ar vedea acum pentru prima dată nu l-ar considera un alcoolic şi cu atât mai puţin un nebun. Dar Danuta? Cu ce ochi l-ar privi oare acum Danuta pe maiorul Siegfried von Kleist? Nu ştim ce răspuns am putea da la această întrebare, cu atăt mai mult cu cît faţa de culoarea hârtiei de sugativă a polonezei a dispărut pentru totdeauna din paginile acestei istorii. Ceea ce vă putem spune cu certitudine este că în condica groasă de pe biroul lui Dumnezeu numele ofiţerului neamţ, ca şi acela al Singuraticului, ca şi acela al comisarului de poliţie MK, ca şi cel al lui Gunter au fost barate de mult cu o linie neagră. Iar în lumea asta toate se petrec după voia lui lui Dumnezeu.
Deşi nu trebuie să vă aşteptaţi la un final apoteotic. oricum, cu puţine retuşuri am putea face din maiorul Siegfried von Kleist un personaj de dramă wagneriană.

Când am părăsit localul, ceasul arăta unsprezece fără un sfert.
Afară lapoviţa se înteţise şi bătea un vânt duşmănos, care te pătrundea până la măduvă. Mi-am ridicat gulerul mantalei, mi-am înfundat bine chipiul pe cap şi am grăbit pasul: îmi doream mai presus de orice o baie fierbinte.
Era o beznă groasă şi rece prin care înaintam pe orbecăite, atent să nu greşesc drumul. Noaptea, mai ales noaptea, Bucureştiul este un oraş înspăimântător, unde te poţi aştepta în orice moment să-ţi iasă în cale cine ştie ce vedenie de groază, cine ştie ce cal alb aducător de nenorocire.
Undeva, deasupra plexului începuse să-mi ticăie iar, foarte tare şi foarte repede, inimioara de iepure.
Undeva în spatele meu mi s-a părut că aud un zgomot de paşi.
Vântul îmi bătea drept din faţă, biciuindu-mi fără cruţare obrajii şi umflându-mi pulpanele mantalei. Aveam parcă plumb în picioare. Aveam senzaţia ciudată că merg parcă spre nicăieri şi că bezna prin care înaintez atât de anevoios nu se va mai isprăvi niciodată. Dacă iadul există, atunci el trebuie negreşit să arate ca această capitală balcanică scufundată în întuneric, din care pare să fi dispărut orice suflet de om.
Paşii se apropiau.
Încercam să merg cât mai repede, dar poalele mantalei îmi stînjeneau mersul, cizmele îmi alunecau pe caldarâmul clisos, iar vântul îmi bătea drept din faţă.
Paşii se apropiau tot mai mult. Simţeam deja parcă în ceafă respiraţia urmăritorului meu.
Am început să alerg.
Apoi am simţit o durere ascuţită în umăr, m-am prăbuşit la pământ şi în mintea mea s-a făcut întuneric.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: