din siegfried

M-am trezit din leşin pe un pat de spital, cu umărul stâng bandajat şi (după spusele infirmierei) cu o febră de 38 de grade. Medicul venit lângă patul meu vorbeşte perfect limba germană. Îmi spune că am fost victima unui atentat şi că, din fericire atentatorul a fost capturat de poliţie. Am o rană superficială la umăr, iar în cădere m-am lovit destul de tare la cap. Trebuie să rămân la spital cel puţin trei zile pentru a exclude cu totul pericolul unei septicemii şi mai ales pentru a face nişte investigaţii în legătură cu lovitura de la cap: să nu fie mai primejdioasă decât pare la prima vedere.
Dumnezeule! Să zac trei zile neputincios în rezerva unui spital oarecare din Bucureşti, când astăzi, chiar astăzi, după cum mă încredinţase domnişoara Sorana, urmează să o am pe Danuta!
Îi mulţumesc medicului pentru îngrijirile pe care mi le-a acordat şi îi spun că trebuie să părăsesc de urgenţă spitalul: am o misiune militară extrem de importantă de îndeplinit, iar o zgârietură la umăr nu mă poate împiedica să-mi îndeplinesc datoria faţă de Reich. Când soldaţii noştri mor zilnic cu miile pe frontul rusesc, când săngele arian stropeşte din belşug pămîntul îngheţat al stepelor scitice, ce mai contează o rană superficială şi o căzătură?
Medicul mă ascultă posomorât, apoi ridică din umeri: nimeni nu mă ţine acolo cu sila, el a vrut doar să mă avertizeze că leziunile în aparenţă uşoare pot provoca uneori surprize dintre cele mai neplăcute. Sunt liber să plec când doresc, pansamentul trebuie schimbat odată la două zile.
Prin urmare, sunt liber! Prin urmare astazi, chiar astăzi mă voi căsători cu Danuta! Sunt cuprins de o frenezie adolescentină, îmi vine să ţopăi, să mă dau peste cap, să-l iau în braţe pe doctorul ăsta serios şi pleşuv, căruia îi strâng mâna de mai multe ori şi îl asigur de veşnica mea recunoştinţă, în timp ce el mă priveşte nedumerit, considerând pesemne că pentru un ofiţer al Wermacht-ului comportamentul meu e cel puţin curios.

Nu e nici un moment de pierdut!
Îmi pun în grabă hainele militare şi îmi pipăi buzunarul vestonului: revolverul şi cele două verighete sunt acolo, la locul lor.
După o noapte atât de plină de spaime şi aventuri, afară s-a făcut ziuă. În aşteptarea maşinii de piaţă pe care am comandat-o privesc de sus, de la fereastra spitalului, priveliştea acestui oraş unde îmi voi isprăvi existenţa. Zăresc nişte arbori golaşi, cîteva alei acoperite ici şi colo cu pete cenuşii de zăpadă, iar în depărtare nişte siluete înalte de blocuri care trădează prezenţa marilor bulevarde. Lapoviţa a încetat.
A trebuit să ajung tocmai la Bucureşti pentru ca toate pojghiţele care mi-au fost inoculate prin educaţie să se topească şi adevăratul meu caracter (sau mai exact adevărata mea lipsă de caracter) să iasă la suprafaţă. Aici am înţeles tot mai limpede că de fapt toate valorile in care mi se părea că aş crede nu fususesră asimilate organic, nu făceau parte cu adevărat din fiinţa mea şi nu le puteam transpune în comportament decât cu preţul unui uriaş efort de voinţă. A fost însă suficient ca nu ştiu ce boală misterioasă de nervi să-mi anihileze voinţa şi totul s-a prăbuşit. Pentru ca existenţa să devină oarecum suportabilă, eu, care la Berlin nu beam decît ocazional câte un pahar de vin, considerând că înclinaţia către alcool nu face cinste uniformei ofiţereşti, am fost nevoit să recurg, tot mai des şi mai des, la ajutorul sticlei de Courvoisier. Fac parte, probabil , ca şi Heinrich (între destinele noastre există un număr important de analogii), din categoria acelor fiinţe supuse acceselor de nebunie şi atacurilor de panică, pentru care viaţa are aspectul unui interminabil coşmar, căci au ajuns să perceapă latura înspăimântătoare a existenţei. De-a lungul unei vieţi de patruzeci şi mai bine de ani, în care nu m-am întrebat niciodată dacă sunt sau nu fericit, am cunoscut doar câteva secunde de fericire: acelea în care degetele moi şi fierbinţi de pianistă ale Danutei mi-au electrocutat mâinile. De aceea Danuta trebuie să fie soţia mea în eternitate.
Mă smulge din aceste din aceste gânduri apariţia unei infirmiere care mă anunţă că a sosit maşina solicitată. Mă aşteaptă Danuta într-o rochie neagră de seară şi revolverul, mă aşteaptă eliberarea din această cameră de gazare cu pereţi invizibili în care sunt închis de patruzeci şi mai bine de ani.
Sper ca Sorana Simu să-şi respecte făgăduiala. Dacă nu – voi fi nevoit să o fac de unul singur.
Înainte de a ieşi din rezervă mai arunc o privire pe fereastră spre priveliştea Bucureştiului.
Şi văd dintr-o dată, cât se poate de limpede, cum un picior gigantic de cal zvâcneşte puternic, perforează cu uşurinţă pânza cenuşie a cerului, începe să se lungească parcă la nesfârşit şi încremeneşte în aer, la câteva sute de metri deasupra oraşului, lăsând să i se vadă potcoava masivă, pe care se disting capetele cuielor uriaşe bătute de jur împrejur.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: