din siegfried

Sorana Simu şi-a făcut apariţia abia către seară.
Toată ziua fremătasem de nerăbdare. Orele treceau foarte greu.Tresăream la ccl mai mic zgomot şi mi s-a năzărit de mai multe ori că aud ţârîind soneria. De câteva ori am ieşit la poartă, ba m-am dus şi până în capătul străzii, acolo de unde începea bulevardul, şi am privit minute în şir în direcţia de unde ştiam că urmează să apară Danuta. Apoi, văzând un debit de tutun în apropiere, m-a străfulgerat gîndul că s-ar putea ca logodnica mea să n-aibă ţigări .A trebuit să scormonesc adânc în buzunarul vestonului ca să dau de ceva mărunţiş: îi înmânasem Soranei toti banii pe care îi aveam asupra mea, eu nu mai aveam nevoie de bani.
Se întunecase de-a binelea când am auzit tropăind pe culoar gheata ortopedică a domnişoarei Sorana. N-am aşteptat soneria şi am alergat să deschid. Femeia era însoţită de un comisionar care purta pe umăr o cutie de carton uriaşă.
Spre mirarea mea, în seara asta Sorana avea un aer neaşteptat de grav, renunţase până şi la obişuitele sale costunaţii extravagante: purta un costum foarte sobru de culoare închisă, era nefardată şi avea pe cap o pălăriuţă de un brun închis, care bătea către negru.
Fără să scoată nici un cuvânt, ea, de obicei atât de volubilă, mi-a arătat cu degetul cutia pe care comisionarul tocmai o depusese pe duşumea.
Tremurând de emoţie, am ridicat capacul cutiei. Cea care dormea acolo, culcată pe spate, era fără doar şi poate Danuta. I-am recunoscut pieptănătura severă, fruntea înaltă, arcadele proeminente, ochii cenuşii, faţa de culoarea hârtiei de sugativă, buzele subţiri, cu colţurile puţin lăsate în jos, trădând o aplecare nativă spre melancolie. Purta, aşa cum solicitasem, pantofi de bal, o rochie neagră de seară şi nişte mănuşi de aceeaşi culoare. Picioarele ei erau fixate pe un postament negru de lemn. Fără să-mi pese de prezenţa în cameră a unor intruşi m-am aplecat şi am sărutat-o pe frunte. Apoi mi-am luat în braţe logodnica, am strâns-o cu tandreţe la piept de câteva ori şi am depus-o uşor în locul pe care i-l destinasem, faţă în faţă cu un fotoliu şi o măsuţă.
Pe urmă m-am întors spre Sorana, invitâd-o să ciocnim pentru ultima dată un pahar de Courvoisier. Femeia acceptă, dar refuză să se aşeze. Ciocnim din picioare, fără să ne uităm unul la altul.
Înainte să plece, Sorana Simu îmi cere îngăduinţa să mă sărute. Accept.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: