din siegfried

10 martie 1942
Undeva în Ucraina
Dragul meu Siegfried,
Rana pe care am încasat-o în piept pe 17 octombrie, anul trecut, e, în sfârşit vindecată. Am părăsit acum trei săptămâni spitalul unde mi-a fost dat să fiu martor neputincios la atâta suferinţă şi mizerie omenească. Din păcate, nu pot să plec de îndată pe front, medicul spune că plămânul meu, atins de un glonte rusesc, nu e refăcut încă în întregime. Iar marţea trecută am primit ordin să mă prezint undeva la mama dracului în Ucraina (o localitate al cărei nume e imposibil de pronunţat pentru corzile mele vocale.o să îți scriu adresa exactă pe plic) unde am şi ajuns de o săptămână, pomenindu-mă peste noapte comandantul-adjunct al unui lagăr de muncă. E o activitate destul de plictisitoare, căreia încerc să-i fac faţă cu bine şi sunt ocupat până peste cap, căci, de la primele mele contacte cu deţinuţii, mi-am dat seama că aici domneşte o indisciplină, dar mai cu seamă o dezarganizare de necrezut.
Comandametul e instalat într-o clădire destul de cochetă. Comandantul se numeşte, nici mai mult nici mai puţin decât Hermann von Wedekind şi e rudă apropiată cu un scriitor austriac decadent, pentru care locul ideal ar fi fost într-o colonie de muncă. Wedekind (comandantul, nu scriitorul) face parte din categoria acelor ofiţeri ceva mai în vârstă, cărora le-a pierit orice entuziasm patriotic şi execută toate ordinele de mântuială. Are o înfăţişare nu tocmai plăcută: slăbănog, chelios, cu ochii mereu injectaţi din cauza unei înclinaţii exagerate spre băutură. Am înţeles, încă din primele zile, că pe acest căpitan costeliv nu te poţi bizui, singurele lui pasiuni sunt vânătoarea şi rachiurile cumpărate de la ţăranii ucrainieni.
Lagărul propriu – zis, împrejmuit de un gard puternic de sârmă ghimpată, funţionează într-o fostă cazarmă sovietică, abandonată de bolşevici şi număra cam 600 de deţinuţi (în marea lor majoritate evrei, iar mulţi dintre ei comunişti). Sub oblăduirea lui Wedekind aceştia aveau un soi de program de vacanţă, desfăşurându-şi toate activităţile după bunul lor plac, într-o totală lipsă de disciplină, chiar dacă stările avansate de ebrietate ale comandantului nu-i scuteau uneori de surprize. Mi s-a povestit de exemplu (datorită disciplinei pe care reuşesc s-o impun subordonaţii mei nu-şi permit să păstreze faţă de mine nici un secret) că, atunci când depăşeşte o anumită doză de băutură, amicul Wedekind îi aliniază uneori pe deţinuţi în careu, ordonându-le să intoneze în cor diverse cântece, de la Lili Marleen la melodiile populare ucrainiene. În asemenea momente de euforie, comandatul îşi scoate revolverul din toc şi dirijează el însuşi, cu Walther-ul său de mare calibru, această lălăitura grotescă, iar dacă i se pare că vreunul din deţinuţi nu cântă cu destulă convingere, prizonierul în cauză primeşte îndată un glonte în cap, fiind trecut apoi în rapoartele oficiale la rubrica „tentative de evadare”
Evident că asemenea acte gratuite de violenţă, născute de fantezia bolnăvicioasă a unui creier intoxicat cu alcool, mi se par cu totul dezgustătore. Pentru a fi eficientă, violenţa trebuie să fie organizată perfect. Astăzi mai mult ca oricând la conducerea lagărelor noastre de muncă trebuie să se găsească nişte antreprenori înzestraţi cu inteligenţă şi spirit de organizare, nu nişte ofiţeri incapabili şi pe jumătate nebuni.
Prima mea inspecţie s-a desfăşurat în tovărăşia comandantului care mă însoţea parcă în silă, străduindu-se să scurteze cât mai mult cu putinţă ceea ce pentru dânsul părea să fie doar o corvoadă obositoare şi încercând să mă convingă că de fapt nici nu e nimic de văzut, doar nişte jidani păduchioşi şi murdari, care ar putea fi uşor terminaţi cu ajutorul câtorva rafale zdravene de mitralieră.
Tu , dragă Siegfrid, cunoşti foarte bine care sunt opiniile mele în chestiunea israelită – aceleaşi cu cele exprimate, în atâtea prilejuri, de Führer. Dar atâta timp cât Reich-ul german nu trece la exterminarea raţională şi sistematică a evreilor, aceştia reprezintă o forţă de muncă pe care trebuie să o facem neîntârziat, indiferent cu ajutorul căror mijloace, să lucreze spre folosul şi prosperitatea Germaniei.
Iar una din primele mele constatări a fost aceea că în acest lagăr o parte din deţinuţi nu munceşte deloc, sub pretextul unei ciudate paralizii, care, chipurile, le-ar fi amorţit progresiv membrele, Cum primele simptome ale acestei maladii, pe care o găsesc destul de neobişnuită, au apărut în lunile ianuarie şi februarie, comandantul, căruia i s-a raportat toate aceste cazuri, a crezut că e vorba de nişte simple degerături şi a respins cererea deţinuţilor care solicitau un consult medical.
Nici eu nu cred că oamenii ăştia sunt bolnavi cu adevărat şi sunt tentat să pun aceste semne de neputinţă pe seama vârstei şi a uzurii fizice (cei mai afectaţi sunt bătrânii), dar şi pe seama proverbialei şmecherii a israeliţilor, care, iată că până şi într-o colonie de muncă, au reuşit să găsească mijlocul prin care să se sustragă efortului.
Defecţiunile de la pompa de apă sunt un admirabil pretext (evreul are o înclinaţie nativă spre murdărie) ca o bună parte din deţinuţi să umble murdari, atât de murdari încât cred că o epidemie de hepatită poate să izbucnească oricând. Încă şi mai primejdioşi sunt păduchii, care mişună pretutindeni. Din fericire n-am avut încă nici un caz de tifos exantematic. Încerc să-l sensibilizez pe Wedekind încă pe parcursul inspecţiei, subliniindu-i faptul că microbii pot trece cu uşurinţă peste orice gard de sârmă ghimpată, nu ţin cont de paznici şi prizonieri, iar, dacă se declanşează o molimă, noi toţi – de la comandantul lagărului până la ultimul gardian – suntem expuşi în aceeaşi măsură ca şi deţinuţii. Deparatizarea zilnică va fi de acum obligatorie. Comandantul mormăie ceva şi mă aprobă din cap – pesemne că nu doreşte nici dânsul să moară de tifos.
Muncile pe care trebuie să le efectueze deţinuţii valizi sunt în principal două: tăiatul lemnelor (la circa doi kilometri de lagăr se găseşte o pădure bogată în arbori, care i-ar putea furniza Reich-ului o cantitate frumoasă de cherestea) şi exploatarea cărbunelui, căci minele abandonate de ruşi sunt acum la dispoziţia noastră. Dar înţeleg că aceste activităţi se defăşoară într-o totală lipsă de disciplină, deţinuţii sunt lăsaţi să se organizeze în echipe după bunul lor plac, şi-i aleg singuri pe şefii de echipă, în timp ce supravegherea lor se desfăşoară superficial, îngăduindu-li-se să intre în contact cu ţăranii ucrainieni. Iar (culmea haosului şi a iresponsabilităţii!) biblioteca fostei cazărmi bolşevice, plină de scrieri propagandistice comuniste, nu numai că n-a fost distrusă (aşa cum s-ar fi cuvenit) ci le este accesibilă prizonierilor, dintre care unii ştiu bine ruseşte.
După ce ne-am întors în biroul comandantului, i-am propus lui Wedekind nişte prime măsuri destinate să întărească eficienţa şi disciplina.
Acesta m-a ascultat neatent şi a zis că n-am decât să fac ce poftesc, şi-a dat seama că sunt un tânăr ofiţer capabil şi entuziast, El personal ar prefera totuşi să recurgă la mitralieră.
Apoi şi-a luat puşca şi a plecat, aşa cum face dimineaţă de dimineaţă, la obişnuita lui partidă de vânătoare.
Deşi îmi doresc să ajung cât mai iute pe front, sunt decis să transform gloata asta indisciplinată într-un lagăr-model.
Cât despre Wedekind, nu cred că o să-mi facă probleme; de acum se poate ocupa în voie de vânătoare şi băutură. Cu toate astea atitudinea lui mi se pare incomptibilă cu calitatea de ofiţer german care trebuie să fie mereu un exemplu de rigoare şi disciplină. Wermacht-ul n-are nevoie de asemenea degeneraţi. Oare originea ariană a comandantului a fost bine verificată?
Îţi stâng cu respect mâna.
Fiul tău Günter

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: