din siegfried

6 aprilie 1942
Ucraina.
Dragă Siegfried

În sfârşit a venit şi la noi primăvara! Vremea a început să se încălzească şi, profitând de timpul frumos, fac zilnic scurte plimbări în pădurea din apropiere. E un lucru plăcut să respiri în sfârşit aerul călduţ al al acestor zile primăvăratice, plămânul meu, încă foarte sensibil, are nevoie de asta.
Venirea primăverii este de fapt singura veste bună pe care pot să ţi-o dau în scrisoarea de faţă.
În lagăr lucrurile merg cam anapoda. Bolnavii de paralizie mor în continuare pe capete şi au început să se îmbolnăvească şi alţi deţinuţi. Zvonul că pricina acestei maladii este mazărea circulă pe zi ce trece tot mai insistent, chiar şi printre gardieni. Degeaba gust zilnic, în faţa bucătarilor, câteva linguri zdravene de fiertură, mulţi deţinuţi refuză să se mai atingă de ea, mulţumindu-se doar cu raţia de pîine, care e totuşi destul de redusă.
Am bănuiala că în lagăr sunt introduse pe furiş alimente (fapt interzis de regulament) şi sper ca vinovaţii să fie prinşi cât mai curând. Toţi informatorii mei au fost puşi în alertă. E foarte posibil ca sursa acestor transporturi ilegale de hrană să fie ţăranii ucrainieni, căci deţinuţii care lucrează în mină traversează de două ori pe zi un sat unde stabiliseră înainte de venirea mea anumite legături cu localnicii. Bănuiala mea s-a transformat aproape în certitudine, după ce eu însumi am descoperit zilele trecute că mai mulţi gradaţi însărcinaţi cu supravegherea echipelor care ies la cărbune (din nefericire unul singur era român, toţi ceilalţi erau germani!) duhnesc groaznic a băutură.
Nu mi-au putut oferi nici o explicaţie credibilă în legătură cu provenienţa alcoolului şi am ordonat să fie imediat împuşcaţi.
Iată, complicitatea gardienilor poate fi cumpărată în schimbul unor sticle de băutură!
E nevoie de măsuri energice, dar cum să iei asemenea măsuri cu unul ca Wedekind, care e parcă de la o zi la alta tot mai apatic? Toate obligaţiile sale sunt lăsate pe seama mea, comandantul stă în birou, sub pretextul că are de întocmit nişte rapoarte şi mi-a ordonat să nu-l deranjez decât în situaţii extreme.
Totuşi mi-am permis să încalc de câteva ori acest ordin.I-am adus la cunoştinţă că deţinuţii refuză să mai mănânce mazăre şi că în lagăr se introduc probabil clandestin alimente. Wedekind s-a mulţumit să ridice din umeri şi mi-a spus cu o voce împleticită (semn c-o începuse de dimineaţă cu băutura) că va aduce această situaţie la cunoştinţa superiorilor. Are în faţă un maldăr gros de hârtii; ia o coală nouă din vraf şi se apucă să scrie, dându-mi de înţeles astefel că întrevederea s-a terminat.
Situaţia a devenit intolerabilă. Nu voi avea încotro, trebuie să mă adresez eu însumi superiorilor, solicitând o inspecţie. Locul nebunilor este la clinica de psihiatrie, nu în rândurile armatei germane.
Astăzi au mai murit şase deţinuţi, avem deja prea multe cadavre. Groapa cu var nestins din spatele clădirii principale a fostei cazărmi ruseşti va deveni în scurtă vreme neîncăpătoare.
Poate că sunt prea tânăr şi prea lipsit de experienţă. Simt că sarcinile pe care mi le-am asumat cu atâta entuziasm au început să mă depăşească. Era de o mie de ori mai bine pe front, sub bătaia tunurilor sovietice. Primejdia morţii care ne ameninţa permanent, ca şi ura crâncenă faţă de bolşevici, crea între mine şi camarazi un sentiment de fraternitate, pe care nu-l mai simţisem niciodată până atunci.
Aici sunt singur, subordonaţii mei mă respectă, dar nu mă iubesc, comandantul e un alcoolic cu nervii distruşi, în ochii deţinuţilor nu pot desluşi altceva decât o ură neputincioasă. Nu ar fi exclus să înnebunesc şi eu într-o zi, aşa cum a înnebunit Wedekind. Cred că primele simptome au şi început să apară: în câteva rânduri m-am surprins că vorbesc singur, noroc că nu era nimeni de faţă.
În timpul plimbărilor prin pădure, singurele momente de relaxare pe care mi le îngăduie datoria, chipurile băieţilor de pe front îmi revin insistent în memorie. Cel mai mult mă legasem de von Pfuel, aveam atâtea în comun cu acest camarad care era ca şi mine locotenent şi era doar cu trei luni mai mare ca mine. Proveneam amândoi din aceaşi nobilime prusacă în care uniforma de ofiţer este obligatorie pentru orice bărbat, fusesrăm educaţi în acelaşi spirit de disciplină, ni se infuzase de mici acelaşi respect pentru tot ce înseamnă ierarhie,ordine şi rigoare. Iar fiecare din noi se putea lăuda cu nişte strămoşii iluştri: dacă eu îl aveam pe Heinrich, unul dintre înaintaşii camaradului meu ajunsese până la demnitatea de prim-ministru, iar şcolarii învăţă acum despre dânsul la lecţiile de istorie.
I-am scris şi lui von Pfuel două sau trei scrisori, dar n-am primit nici un răspuns şi sunt îngrijorat din cauza asta: tovarăşul meu e un om ordonat, care nu-şi negljjează niciodată coresponenţa.
Dumnezeu să ocrotească Germania!
Cu amărăciune
Fiul tău, Günter

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: