din siegfried

17 aprilie 1942
Ucraina
Dragul meu Siegfried

M-am bucurat mult de ultima ta scrisoare (îmi scrii totuşi atât de rar!), iar sfaturile pe care mi le-ai dat or să-mi fie de mare folos.
Am nevoie de sprijinul unui bărbat în toată firea, momentele neplăcute (ca să mă exprim eufemistic) prin care trec în ultima vreme mă pun într-o mare derută. Chiar dacă tonul corespondenţei mele e oarecum reţinut( Oare nu tu m-ai învăţat că pentru un ofiţer al Wermacht-ului ceea ce contează sunt faptele şi nu sentimentele?) te rog să nu te îndoieşti niciodată de dragostea mea. Dacă astăzi reuşesc (sau cel puţin aşa cred) să nu fac de ruşine uniforma pe care o port e indiscutabil meritul educaţiei, dar şi al exemplului personal pe care mi l-ai oferit în atâtea împrejurări.
Situaţia din lagăr e dezastruoasă: au murit aproape jumătate din deţinuţi, iar la o parte dintre cei rămaşi în viaţă, au început să se manifeste, într-o măsură mai mare sau mai mică, simptomele bolii.
Am fost nevoit să înfiinţez o echipă specială de gropari, iar zestrea lagărului s-a îmbogăţit (scuză-mă pentru această ironie sinistră!) cu încă două gropi comune.
Alaltăieri Wedekind a binevoit în sfârşit să pună mâna pe telefon şi să raporteze cazul superiorilor.
Prin urmare, chiar azi dimineaţă, şi-a făcut apariţia un maior însoţit de un medic.
Maiorul e un bărbat mărunţe, dar are o ţinută ireproşabilă şi poartă, ca şi tine, monoclu.
Aproape că nici nu-l bagă în seamă pe Wedekind (care în mod cu totul surprinzător era treaz azi-dimineaţă şi chiar purta o uniformă curată), în schimb stă de vorbă cu mine pe un ton aproape prietenesc, declarându-mi că de la venirea mea (se vede că cei de la comandamentul zonal sunt perfect la curent cu situaţia de aici) activitatea din lagăr se îmbunătăţise în mod simţitorl
Nu-ţi ascund că laudele maiorului m-au făcut să roşesc de plăcere.
Între timp medicul a reuşit să-i consulte sumar pe bolnavi (nici nu era nevoie de o consultaţie mai amănunţită) şi a confirmat diagnosticul; era într-adevăr vorba de o maladie provocată de alimentarea deţinuţilor cu un soi necomestibil de mazăre. Mai adaugă şi că boala e absolut incurabilă, prin urmare, pentru a nu irosi în zadar o cantitate totuşi importantă de forţă de muncă, mazărea trebuie să dispară din alimentaţia deţinuţilor. Maiorul îl ţintuieşte cu o cu privire dispreţuitoare pe comandant prin sticla monoclului. Ţine să ne aducă la cunoştinţă de la bun început că responsabilitatea pentru povestea asta, care, dacă va ajunge până la Berlin, s-ar putea să aibă urmări dintre cele mai grave îi revine în exclusivitate căpitanului Hermann von Wedekind. Acesta păleşte brusc şi începe să tremure din toate încheieturile, pare atât de înfricoşat încât aproape că mi se face milă de dânsul.
Omul ăsta e fără îndoială un porc, dar frica de care este cuprins în aceste momente, frica lui de animal hăitut, trezeşte în mine un început inexplicabil de compasiune. Probabil de vină sunt tot vârsta şi lipsa mea de experienţă.
Ne aflăm acunm în biroul comandatului, iar maiorul îi cere acestuia explicaţii în legătură cu neglijenţa impardonabilă, nedemnă de un ofiţer al armatei germane, pe care a dovedit-o în exercitarea unei funcţii încredinţate de Reich. Bâlbâindu-se la fiecare propoziţie, Wedekind încearcă să se apere totuşi şi n-o face tocmai cu stângăcie. Blestemata aceea de mazăre n-a ajuns aici de la el din grădină, i-a fost livrată, cu forme legale, de administraţia lagărelor. De ce n-a raportat imediat cum semnele bolii au început să apară la câţiva deţinuţi? Fiindcă asta s-a întâmplat în inima iernii, de unde putea el să ştie că nu e vorba doar de nişte degerături, e ofiţer de carieră şi nimeni nu-i poate pretinde cunoştinţe de medicină. Şi în cele din urmă n-au murit decât nişte blestemaţi de jidani, care trebuiau de mult curăţaţi cu nişte rafale sănătoase de mitralieră.
Maiorul, care ascultase pînă atunci liniştit explicaţiile comandantului începe acum dintr-o dată să urle .Oare căpitanul von Wedwkind doreşte să se subtituie Fuhrer-ului şi Reich-ului? Dacă isrealiţii trebuie să fie exterminaţi, asta se va face în mod disciplinat şi raţional, conform unor ordine venite de sus şi nu după toanele unui ofiţer incapabil. Apoi ne anunţă pe un ton glacial că activitatea comandantului va fi supusă unei comisii de anchetă, deocamdată acesta e suspendat din funcţie, iar comanda lagărului va fi preluată în mod provizoriu, de locotenentul von K.
Eram mai degrabă uluit decât bucuros auzind hotărârea maiorului, căci îmi dădeam perfect de bine seama că această funcţie va implica nişte noi responsabilităţi, de care nu eram sigur că voi în stare să mă achit. Mi se pare că am bâiguit chiar ceva despre lipsa mea de experienţa, dar o singură privire o acestui maior, pe cât de scund pe atât de autoritar, mi-a tăiat orice îndoială sau ezitare.
Ce părere ai, Siegrid?
Trebuie să-ţi mărturisesc cu toată sinceritatea că atunci când am plecat cu entuziasm pe frontul de răsărit eu visam atacuri la baionetă şi salve de artilerie, nu colonii de muncă forţată. În timp ce von Pfuel şi alţi camarazi se înfruntă cu bolşevicii, eu să stau (fie şi provizoriu) într-o funcţie administativă călduţă din spatele frontului şi să număr cartofii din gamelele deţinuţilor?
Ordinul superiorului este însă ordin şi mi-am dat seama că bâiguielile mele, cărora maiorul ştiuse să le pună capăt cu atâta repeziciune fuseseră de fapt o regretabilă dovadă de indisciplină. Simt că la capitolul ăsta mai e de lucrat, nu reuşesc încă să încă să mă disciplinez sută la sută.
Între timp, comandantul trebuie să-şi dea cuvântul de onoare că nu-şi va părăsi dormitorul. Pentru orice eventualitate, maiorul numeşte doi gradaţi care vor păzi cu schimbul, 24 de ore din 24 uşa lui Wedekind.
Apoi maiorul îmi spune că are de dat câteva telefoane şi-mi ordonă să-i scot în careu pe toţi deţinuţii care mai pot sta în picioare În mod excepţional azi n-a ieşit din incinta lagărului nici o echipă de lucru.
Reuşesc să execut ordinul cu destulă dificultate, pentru că mulţi dintre internaţi au picioarele pe jumătate paralizate şi se mişcă foarte încet şi foarte greoi. Cele câteva paturi de puşcă abătute de gardienii ucreainieni peste spinările din imediata lor apropiere n-au reuşit să-i învioreze defel pe bolnavi. Iar unul din acele gesturi inutile de violenţă pe care le dezaprob cu toată convingerea! Le ordon gardienilor să înceteze cu brutalităţile, brutalitatea poate fi eficientă doar atunci când e întrebuinţată cu măsură şi doar în cazurile extreme.
În sfârşit, după o oră de aşteptare, pe un soare cu dinţi şi un vând tăios ca briciul care pătrundea pe sub hainele subţiri ale sănătoşilor şi bolnavilor deopotrivă, maiorul îşi făcu apariţia, anunţând că mazărea va fi scoasă definitiv din alimentaţia lagărului şi că deţinuţii bolnavi vor fi transportaţi într-un spital de camapanie recent înfiinţat, unde vor primi îngrijirile necesare.
Iată cum un ofiţer cu experienţă găseşte de îndată soluţii.
Bolnavilor li se ordonă să iasă din front şi să formeze separat o coloană. Toţi deţinuţii rămân pe loc, sub bătaia vântului rece de martie, iar din rândul internaţilor sănătoşi se formează o echipă de lucru: din lemnele care se găsesc din belşug în curtea lagărului, căci în dormitoarele comune nu se mai face foc de la 1 martie, sunt confecţionate la repezeală nişte brancarde pentru transportul bolnavilor care nu se mai pot deplasa.
S-a lăsat deja seara şi curtea e luminată puternic de reflectoare.
Într-un târziu apar şi camioanele destinate celor care urmează să fie duşi la spital şi din care, supravegheaţi de nişte militari înarmaţi cu pistoale-mitralieră, deocamdată câteva echipe de deţinuţi descarcă nişte saci cu cartofi.
Îmbarcarea durează enorm, pentru că majoritatea deţinuţilor au nişte mişcări foarte lente şi foarte nesigure, ca şi cum ar păşi cu nişte picioare de împrumut. Gardienii îi ajută, îi ajută şi militarii proaspăt sosiţi, căci imediat după descărcarea sacilor cu cartofi, deţinuţii valizi au fost trimişi la culcare.
E aproape miezul nopţii când camioanele se urmesc în sfârşit, lăsând în urma lor un iz înecăcios de benzină. Maiorul va rămâne peste noapte aici, mâine urmează să-mi mai dea unele instrucţiuni şi probabil tot mâine se va decide şi soarta lui Wedekind.
Camea mea e lipită de camera comandantului, iar prin pereţii subţiri îl aud agitându-se, umblând cu paşi apăsaţi prin odaie şi apoi prăbuşindu-se greoi pe un scaun.
Şi eu sunt într-o stare de agitaţie, ziua de azi a fost prea bogată în evenimente.Nu pot dormi, aşa că m-am decis să pun pe hârtie, la „cald” această scisoare şi e două noaptea atunci când termin de scris
Aştept cu nerăbdare veşti de la tine.
Cu dragoste
Fiul tău Günter.
20 aprilie 1942
Ucraina

Dragul meu Siegfried,

Iată că abia au trecut trei zile de la ultima mea scrisoare şi simt iarăşi nevoia să-ţi scriu, fiindcă aici mi se pare că lucrurile nu merg deloc aşa cum ar trebui.
Informatorii mi-au raportat că între deţinuţi circulă tot mai insistent zvonul că bolnavii n-au fost nicidecum transportaţi la spital, aşa cum li se promisese, ci împuşcaţi în pădurea de apropiere.
Nu ştiu cine colportează asemenea neghiobii, dar dacă voi afla într-o zi, vinovatul va ajunge cu siguranţă în faţa plutonului de execuţie.
Pe parcursul zilei, zvonul ăsta, poate lipsit de orice temeinicie, m-a urmărit destul de stăruitor. Nu auzisem nimic despre existenţa unui spital de campanie prin împrejurimi, destinat deţinuţilor. Trebuie să mă bazez exclusiv pe afirmaţiile maiorului, dar dacă maiorul minţea? Mi-am adus aminte apoi că în noaptea respectivă, parcă auzisem şi eu nişte împuşcături îndepărtate de pistol-mitralieră, dar nu le-am acordat prea multă atenţie, eram absorbit cu totul de scris, căci (dacă-ţi mai aminteşti) tocmai îţi mâzgăleam o scrisoare.
Reflectând cu lucidate, îmi dau seama că n-ar trebui să-mi fac probleme de conştiinţă din cauza acestor duşmani ai Reich-ului şi-mi amintesc de cuvintele Führer-ului:”Există vreo mizerie oarecare, o infamie sub orice formă, mai ales în viaţa socială,la care să nu fi participat vreun evreu?”. Şi oare nu evreii au creat şi au răspândit ciuma cea mai respingătoare şi mai periculoasă a timpurilor moderne – marxismul?. Nu vreau să-mi dau aere faţă de tine sau să fac pe pedantul (de altfel tu ştii că nu sunt un pedant) dar astăzi frazele din Mein Kampf (carte pe care de altfel o ştiu aproape pe dinafară) îmi răsună tot timpul în minte: „Doctrina evreiască a marxismului respinge principiul aristocratic,respectat de natură, şi pune în locul principiului etern al forţei şi al energiei, predominanţa numărului şi ponderea lui moartă. Ea neagă valoarea individuală a omului, contestă importanţa unităţii etnice şi a rasei şi privează astfel umanitatea de condiţia prealabilă pusă la baza existenţei şi a civilazaţiei”.
Tu ce părere ai, Siegfrid?
Înţeleg foarte bine că necesitatea de a asigura supravieţuirea sângelui şi a rasei justifică orice acţiune, fie ea cât de brutală, nu sunt împotriva violenţei organizate şi totuşi, să împuşti trei sute de oameni bolnavi, lipsiţi de orice posibilitate de apărare mi se pare dacă nu un act imoral (ştiu că politica şi morala sunt două chestiuni perfect paralele), atunci cel puţin o lipsă de cavalerism, care nu se potriveşte cu educaţia pe care mi-ai oferit-o. Am bănuiala că Heinrich n-ar fi acceptat niciodată comanda unui lagăr de muncă, dar evident, eu nu sunt Heinrich, ci doar un tânăr locotenent al Wermacht-ului, total lipsit de experienţă.
Am fost smuls din gândurile astea apăsătoare doar de rugămintea neaşteptată a lui Wedekind care mă chema stăruitor, prin intermediul unui gradat, în camera lui. Înainte de a pleca, maiorul i-a ordonat să întocmească în scris un raport foarte amănunţit asupra activităţii desfăşirate la conducerea lagărului.
La început m-am gândit să-i ignor invitaţia, fusesem sfătuit de maior să intru în contact cât mai puţin cu putinţă cu ex-comandantul. Apoi, din nu ştiu ce slăbiciune (e aceeaşi belstemată tendinţă spre indisciplină, pe care nu sunt în stare s-o gestionez) m-am pomenit că trec pragul odăii lui Wedekind.
Acesta are aerul unui om dărâmat. Stă pe marginea patului, palid şi încercănat, iar la picioarele lui e un maldăr mare de hârtii mototolite. Îmi spune că nu poate scrie nimic şi că are tot timpul atacuri de panică: simte mereu în spatele său o prezenţă misterioasă, un fel de umbre, negre şi îndesate, care îi trimit drept în ceafă respiraţia lor rece ca ghiaţa. Apoi mă imploră să-i fac rost de câteva înghiţituri de rachiu, destăinuindu-mi totodată şi numele unui caporal (din fericire român!) la care se poate găsi la nevoie o sticlă cu basamac ţărănesc.
Conştient că îmi calc datoria faţă de Reich, am făcut pe placul lui Wedekind. Nu mi-a fost foarte uşor, românul se uita la mine neîncrezător, temându-se probabil de o provocare. A trebuit aproape să mă umilesc în faţa acestui individ ţigănos, care pute foarte tare a transpiraţie, dar în cele din urmă am izbutit. Cu sticla ascunsă sub tunica mea de locotenent (oare nu profanam în momentul acela uniforma Wermacht-ului care trebuie să fie sfântă – m-ai învăţat tu – pentru orice militar autentic?) m-am strecurat în dormitorul lui Wedekind. La vederea rachiului, acesta a început să bâţâie din picioare şi mi-a smuls sticla din mână ca o fiară înfometată. După ce a tras două sau trei înghiţituri zdravene mi s-a părut că se mai linişteşte, iar în ochii lui mici, ca de porc, pîlpâia parcă un început sfios de recunoştinţă.
Astăzi am băut şi eu, pentru prima dată de când mă aflu aici, din rachiul ăsta greţos. Doar prima înghiţitură mi-a alunecat mai greu pe gâtlej, apoi a intervenit pesemne obişnuiţa…
În timp ce îţi sciu această scrisoare presimt că se va întâmpla în curând ceva groaznic, prin cine ştie ce canale misterioase m-oi fi molipsit şi eu de frica lui Wedekind.
Dumnezeu să-l ocrotească pe fiul tău!
Günter
21 aprilie
E îngrozitor, dragul meu Siegfried!

Azi- noapte Wedekind şi-a zburat creierii.
Maiorul, căruia i-am telefonat de urgenţă, a făcut o adevărată criză de nervi.
A sosit grabnic, de data asta în ataşul unei motociclete, şi a urlat la mine ca un nebun vreo jumătate de oră. Mi-a spus că sunt un puţoi iresponsabil şi inconştient, cum am putut să-l las pe Wedekind nesupravegheat, cum de nu i-am confiscat revolverul??? Ce caută, lângă cadavrul fostului comandant, o sticlă goală de basamc???
Din cauza neglijenţei mele impardonabile, fostul comandant scăpase ca prin minune de securea călăului pe care ar fi meritat-o cu prisosinţă.
Ce puteam să mai spun? Conştient dc vinovăţia mea, am ascultat cu capul în pământ, toate reproşurile maiorului.
N-ar fi exclus să ajung în faţa unui tribunal militar!
Dacă poţi, roagă-te pentru mine!
Cu disperare
Fiul tău Günter
PS
Îmi dau seama că, după tot ce ţi-am mărturisit în ultimele mele scrisori, s-ar putea să mă repudiezi!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: