din siegfried

4 septembrie 1942
București
Gunter, băiete,
M-am săturat până cap de mofturile tale de domnișoară.
Sunt un om foarte bolnav, am mâncărimi pe tot corpul, atacuri de panică, sunt urmărit pe stradă de tot felul de indivizi dubioși, primesc scrisori de amenințare, până și în clădirea legației sunt înconjurat de spioni.
În situația asta n-am nevoie de noi prilejuri de supărare.
Iar scrisorile tale mă indispun: înțeleg că ești un om slab, un om fără caracter, un om de nimic. Nu te poți adapta adapta la rigorile vieții de front pentru că ții prea mult la pielea ta și pentru că-ți lipsește cel mai elementar spirit de disciplină. Și mai ești și laș pe deasupra. Mi-ai înșelat toate așteptările. Mă aștept de la un moment la altul să comiți cine știe ce faptă necugetată care să te compromită definitiv.
Dacă vrei să-mi trezești compasiunea cu scrisorile tale de doi bani, n-ai nici o șansă. Ceea ce detest cel mai mult și mai mult la un bărbat este sentimentalisul. La vârsta ta am luptat și eu pe frontul italian sub comanda căpitanului Rommel și deși eram, ca și tine, un tânăr lipsit de experiență, abia ieșit de pe băncile școlii militare din Danzig, n-am făcut niciodată crize de isterie doar pentru că s-a întâmplat ca un superior să-mi vorbească pe un ton ceva mai sever.
Mă întreb dacă ai pus capăt cu adevărat, așa cum te lauzi, prieteniei tale suspecte cu un individ care e amic la toartă cu toți curlangiii din banda lui Himmler. Dacă n-ai făcut-o și dacă m-ai mințit cu nerușinare, te previn că acest fals prieten în cele din urmă o să te distrugă!
Ce dracu, nu ești în stare și tu să-ți găsești un cur de muiere?
Te somez pentru ultima dată: comportă-te ca un ofițer german, nu ca o scursoare israelită. Cineva mi-a spus că ești jidan atunci când ți-e frică.
Cu dispreț și amărăciune
Maior S. von Kleis

PS 1 Știi ce-am făcut cu scrisorile cu ultimele tale două scrisori? M-am șters cu ele la fund!
PS 2 Nu crezi că a venit momentul să punem capăt acestei corespondențe?

5 septembrie 1942
București

Dragul meu Gunter

Te rog să nu pui prea tare la inimă scrisoarea mea din 4 septembrie, am scris-o în toiul unei crize cumplite de nervi. În această scrisoare te-am judecat cu o asprime exagerată și am spus multe lucruri necugetate. Nu știu ce se întâmplă cu mine în ultima vreme: am în momentele cele mai nepotrivite niște ieșiri violente, adeseori fără nici o cauză aparentă. Din momentul în care am pus piciorul în București, viața mea s-a transformat într-un coșmar, care îmi dezvăluie, tot mai pregnant, de la o zi la alta, latura înspăimântătoare a existenței. Ți-aș putea spune mult mai mult despre aceste experiențe, dar e vorba de niște lucruri care nu pot fi așternute în scris și care, mai ales, nu trebuie împărtășite în amănunt unei persoane lipsite de maturitate. E de ajuns să știi că trec prin mari încercări și că s-ar putea să-mi pierd sănătatea mintală, ba. poate chiar viața. În spatele meu (nu-i o metaforă) apar tot timpul umbrele Nibelungilor, așa că am început să dorm cu revolverul sub pernă.
Oare toate astea nu trădează lașitate și lipsă de caracter?
Acum, în aceste momente de luciditate, îmi dau seama că nu dispun de dreptul moral să te numesc un om de nimic.
Cu remușcări
Siegfried
PS Pune pe foc scrisoarea cu pricina și încearcă, dacă este posibil, că uiți că ți-a fost vreodată expediată.

14 septembrie 1942
Stalingrad

Dragul meu Siegfried,
Sunt extrem de mâhnit din cauza veștilor proaste pe care le-am primit de la tine. Cred că ești foarte bolnav, Bucureștiul ți-a distrus sănătatea. De ce nu încerci să ai mai multă grijă de tine? Oare n-ai avea nevoie de câteva săptămâni de concediu? Aș vrea să fiu lângă tine și să te ajut după puterile mele, căci, îmi dau seama, suferi și tu de singurătate. Vreau să te asigur încă o dată de tot respectul și de toată dragostea mea. Îți sunt recunoscător pentru tot ce ai făcut pentru mine și n-o să uit niciodată cât de multe îți datorez, mai ales dragostea pentru Germania, cultul datoriei și disciplinei. Trebuie să știi că vei avea totdeauna în mine un fiu iubitor și plin de devotament..
Din păcate nici la Stalingrad lucrurile nu stau mai bine decât la București.
Înaintăm, dar înaintăm greu și cu prețul multor vieți omenești. Rușii se apără cu disperare, și-au organizat, printre ruinele orașului, numeroase puncte de rezistență și trebuie să dăm lupte grele pentru fiecare casă, pentru fiecare pas înainte. Facând haz de necaz, căpitanul von Tronka obișnuiește să spună: „Am cucerit bucătăria, acum trebuie să ne batem pentru sufragerie”. Ne târâm, zi de zi, ca niște șobolani, printre rămășițele Stalingradului, iar uneori ne afăm atât de aproape de bolșevici încât le auzim respirația. Suntem vânați fără milă de trăgătorii lor de elită, care, instalați în blocurile distruse pe jumătate de bombardamente, mi-au secerat mulți camarazi. Tancurile noastre au devenit aproape inutile, din cauza grămezilor de dărâmături care câteodată pot să atingă opt metri.
De câteva zile se dau lupte aprige pentru cucerirea unei înălțimi care domină întregul oraș și sub care, zice-se, s-ar găsi găsi mormântul unei căpetenii mongole . Aici se află instalat comandamentul sovietic. Rușii și-au organizat foarte bine apărarea: avem de înfruntat tranșee, rețele de sârmă ghimpată, câmpuri minate.
Ieri am reușit să cucerim stația de cale ferată, dar va fi greu, foarte greu.
Dumnezeu să ocrotească Germania!
Cu o rază de speranță totuși în suflet
Fiul tău
Gunter

Comandantul Armatei a 62-a sovietice, Vasili Ivanovici Ciuikov tocmai dă pe gât o cană fierbinte de ceai, în care a turnat și un deget de votcă. La Stalingrad nopțile au început să devină destul de friguroase.
E ferm hotărât să-și respecte cu fermitate angajamentul făcut în fața lui Stalin, dar mai ales în fața propriei sale conștiințe: va păstra Stalingradul în mâinile rușilor sau va muri.
Și are conștiință,nu glumă, Vasili Ivanovici, nimeni de pe fața pământului n-ar putea să-l acuze de lașitate .
Cele două cute adânci de la rădăcina nasului, pe care le descoperisem și la Friedrich Paulus ( e uimitor cum doi inamici și, în fond,doi oameni atât de deosebiți, pot să afișeze uneori un aer surprinzător de familie) lasă însă să se întrevadă grijile și frământările generalului Despre acestea vorbesc însă poate încă și mai bine mâinile bandajate ale lui Vasili Ivanovici, rezultatul unei eczeme produse fără doar și poate din cauza stresului.
Ce, parcă Paulus n-a început să clipească din ochi într-un mod atât de ciudat încât uneori subordonații săi au impresia că, deși cunoscut ca un om de o mare sobrietate, comandantul se strâmbă la dânșii?
O responsabilitate imensă apasă pe umerii lui Vasili Ivanovici Ciuikov, dar generalul sovietic are toate datele unui erou și a beneficiat de o viață destul de aventuroasă. .În timpul războiului civil a luptat sub comanda lui Tuhacevski împotriva trupelor lui Kolceak. A fost rănit de patru ori ori și a primit două decorații. La invazia Poloniei din 1939 a comandat Armata a 4-a Sovietică. Învins în 1940 de finladezi la Soumussalmi, a ajuns ulterior consilierul militar al lui Cian Kai-shi.
La Stalingrad își va face datoria cu prisosință, împiedicându- pe nemți să traverseze Volga și să cucerească orașul în întregime.
Va fi făcut de Stalin mareșal și Erou al Uniunii Sovietice.
Moare târziu, în 1980, din cauza unei septicemii.
Mormântul lui se află la Stalingrad, iar pistoletul de mareșal în Casa Păcii de la Caen.
Iată doar câteva motive pentru care Paulus s-ar cuveni să-l invidieze.
Și să ne scoatem și noi pălăria, domnilor cititori, în fața acetui bărbat sovietic, care apare acum pentru prima și ultima dată în paginile istoriei noastre.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: