din siegfried

16 septembrie 1942
Stalingrad

Dragul meu Siegfried

Ieri von Pfuel a fost grav rănit.
Porniserăm la atac, pe pantele Kurganului lui Mamai, pe care sovieticii reușiseră să-l recucerească. Înaintam orbește, cu degetul lipit de trăgaciul pistolului-mitralieră. Bolșevicii trăgeau ca turbații, iar camarazii mei se prăbușeau unul după altul, înroșind cu sângele lor pământul rusesc. Nicodată până atunci nu văzusem moartea atât de aproape. Îmi tremurau genunchii de frică, aș fi vrut să fug, să fug cât mai departe de locul acela înspământător, pe care sovieticii îl trasformaseră într-un adevărat abator, dar, strângând tare din dinți, alergam înainte: trebuia să fiu un exemplu pentru oamenii mei, nimeni nu trebuia să ghicească groaza aceea cumplită, ce îmi acoperise fruntea cu o transpirație rece. Dacă ar fi fost liniște, cred că aș fi auzit cum îmi clanțănesc dinții, dar în ciuda spaimei, corpul meu, cu reflexele lui dobândite după atâtea instrucții. se comporta ca un automat, mișcându-se parcă împotriva voinței mele. Iată: picioarele alergau de la sine, mâinile manevrau, în virtutea inerției, pistolul mitralieră.
Tot înainte! Tot înainte!
Von Pfuel era la câțiva metri în fața mea. Mișcările lui erau hotărâte și ferme. Îi întrevedeam, prin perdeaua de fum, spinarea atletică, îi auzeam uneori, în pauzele scurte dintre două schimburi de focuri, glasul răspicat și foarte sigur pe sine îmbărbătându-și si subordonații care îl idolatrizau. Firește, camaradul meu nu resimțea frica aceea animalică, frica aceea aproape de neîndurat ce pusese stăpânire pe mine. El e cu adevărat temerar, în timp ce la mine curajul reprezintă doar o spoială de suprafață. În realitate poate că sunt cel mai laș dintre oamenii din subordinea lui von Tronka, și reușesc să-mi ascund frica doar în virtutea automatismelor pe care corpul meu le-a deprins în orele îndelungi de educație militară.
Înainte! Mereu înainte!
Din când în când întorc capul și mă uit la oamenii mei. Mă urmează. În jurul nostru e o ploaie de gloanțe, dar oamenii mei mă urmează. Încerc, după exemplul lui von Pfuel, să transmit niște vorbe de îmbărbatare, dar e greu de crezut că sunt auzit în vacarmul împușcăturilor.
Înainte!
Deocamdată gloanțele bolșevicilor mă ocolesc. Și descopăr că până la urmă te poți obișnui și cu frica, așa cum un bolnav cronic izbutește să se obșnuiască după un timp cu boala care îi roade organele. Odată atins un anumit grad de intensitate, frica devine suportabilă, e asimilată de creier, digerată încetișor, se topește, picătură cu picătură, ca o bucată de gheață și începe să facă parte din ființa ta intimă, din metabolismul secret al țesutului tău sufletesc.
Tot înainte!
Deodată îl văd pe von Pfuel împleticindu-se. Bate de câteva ori cu brațele aerul, întoarce capul către oamenii lui, cărora pare că vrea să le spună ceva, apoi se prăbușește ca secerat, Dumnezeule! Am uitat acum și de frică și de măreția Germaniei (ce mă mai intersează acum măreția Germaniei?) și de gloria Fuhrerului și mă reped la von Pfuel. Zace întins pe pe spate și sângerează din abundență, a fost rănit la piept și la coapsă. Are ochii larg deschiși, dar lipsiți de orice expresie. Respiră șuierat și greoi, de parcă, înainte să-i umple plămânii, aerul ar trebui să treacă prin niște supape. Dar, slavă Domnului, este încă în viață. Îi mângii de câteva ori fruntea fierbinte și încerc să-i vorbesc, prietenul meu nu dă însă nici un semn că m-ar auzi. Am rămas aplecat peste corpul rigid al lui von Pfuel poate vreo cinci minute, neputând să-mi revin din starea de perplexitate pe care mi-o provocase această întâmplare nefericită. Apoi cineva m-a zgâlțâit cu violență de umeri. Am întors capul și l-am recunoscut pe von Tronka, care se uita la mine sever prin sticlele ochelarilor. Atunci m-am ridicat în picioare și am luat poziție de drepți, simțind că am comis un act de indisciplină. Comandantul m-a mai țintuit câteva clipe, apoi mi-a ars pe neașteptate o palmă peste obraz, șuierând printre dinți că aș merita să fiu împușcat pentru lașitate.
Tot înainte!
Până la lăsarea întunericului am izbutit să recucerim jumătatea inferioară a dealului N-am fost atins de nici un glonte rusesc, dar palma lui von Tronka îmi frige încă obrazul.
E îngrozitor!
Cu disperare
Fiul tău
Gunter
PS Sper din tot sufletul că von Pfuel o să scape cu viață
20 septembrie 1942
Rostov pe Don

Dragă von Kleist,

Sunt internat într-un spital din spatele frontului, iar medicul spune că viața mea nu mai e în pericol.
Luptele crâncene de la Stalingrad m-au făcut să mă indoiesc că vom birui. Iar tristețea mea e cu atât mai mare cu cât eu n-o să mai pot lua parte de acum înainte la campania contra bolșevismului, cariera mea militară s-a terminat. Cred că eram un ofițer destul de destoinic și aș fi putut ajunge poate până la gradul de colonel, dacă soarta s-ar fi arătat ceva mai îngăduitoare cu mine.
Din păcate, rana de la coapsă s- a dovedit mai gravă decât credeam, iar doctorii mi-au tăiat piciorul din șold. Iată-mă deci, la douăzeci și unu de ani, transformat într-un invalid și, gândește-te câtă viață mai am înainte. Noi am fost o generație de sacrifiu, am ajuns de pe băncile școlilor militare direct pe frontul rusesc și n-am avut parte de nici una din plăcerile de care se bucură de obicei tinerii de douăzeci și unu de ani.
Viitorul meu se prefigurează în culorile cele mai întunecate, probabil că nu voi avea parte niciodată de o familie, nu voi mai săruta niciodată buzele unei femei.
Aici sunt câteva surori drăguțe, care îmi acordă multă atenție. Atunci când îmi spălă părțile intime, căci nu mă pot îngriji momentam singur de toaleta mea personală, uneori mi se întâmplă să am o erecție violentă și îmi vine să intru în pământ de rușine, un schilod ca mine n-ar trebui să mai aibă erecție.
Îmi amintesc foarte des, în timp ce stau sub pătură, cu capul acoperit, pentru că n-am destulă tărie ca să privesc la suferințele camarazilor, unii mult mai grav răniți decât mine, de discuțiile noastre, în care îmi spuneai cât te simți de nefericit.
Ca să înțelegi ce este cu adevărat nefericirea, dragă von Kleist, ar trebui să treci, doar pentru o jumătate de oră, prin saloanele acestui spital. Ți-ai da seama, fără doar și poate, că un om cu două picioare n-are dreptul să se plângă de nefericire.
Ești, din păcate, o fire atât de romanțioasă.
Îți mai amintești cum ne țineam de mână, doar acum câteva săptămâni?
Să dea Dumnezeu să rămâi același suflet romantic și visător până la bătrânețe
Eu am trecut prin prea multe și am văzut prea multe aici ca să mă mai pot amăgi cu himere: nimic nu vindecă mai bine de romantism decât o gaură de schijă în abdomen.
Fratele tău de arme
Von Pfuel.

23 septembrie 1942
București
Dragă Gunter

Cred că nu e nevoie să-ți reamintesc că un von Kleist nu se lasă pălmuit cu una cu două. Aștept din partea un gest bărbătesc, e în joc onoarea familiei noastre. Înaintașii tăi și ai mei au purtat, vreme de vreo cinci generații, cu cinste uniforma de ofițer. Până și Heinrich a purtat cu cinste uniforma de ofițer. O asemenea insultă trebuie spălătă în sânge.
Cu toată încrederea
Siegfried von Kleist

Ion. Gheorghe. Vasile.
Sunt cei trei ofițeri români pe care i-am întîlnit nu de mult în cafeneaua aceea bucureșteană unde avusese loc ultima întâlnire a maiorului von Kleist cu Danuta. Atunci îi vedeam preocupați să se bucure din plin de plăcerea unei permisii, bând bere de a Azuga adevărată, înfruptându-se din ciorba de burtă de la Mercur, făcîndu-i curte unei ospătărițe cu picioarele groase și ajungând în cele din urmă între pulpele fetelor de la Crucea de Piatră, care, între noi fie vorba, sunt niște excelente profesioniste.
Acum se află și dânșii la Stalingrad. Participă la cea mai mare și mai sângeroasă bătălie din istoria omenirii.
Nu știu și n-au de unde să știe că numele lor au fost barate deja cu o linie neagră în condica groasă de pe biroul lui Dumnezeu.
Acum, după o zi îngrozitoare de luptă, așa cum puține fuseseră până atunci pe fața pământului, încearcă să ațipească.
Deasupra lor, tipsia uriașă a lunii e colorată într-un roșu aprins, căci acolo, în stepa rusească, luna băuse atât de mult sânge într-o singură noapte încât își pierduse culoarea obișnuită, transformându-se într-o roată enormă de foc, așa cum se întâmplă întotdeauna când izbucnește o mare răzmeriță sau se prăbușește o mare împărăție.
Cei trei români nu se pricep însă să deslușească semnele cerului la fel de bine ca lupii
ale căror urlete îngrozite se aud noapte de noapte nu doar în pustietățile din apropierea Stalingradului, ci și în îndepărtații codri siberieni, în pădurile dese ale Carpaților și la picioarele Alpilor austrieci, ajungând uneori chiar și pe Unter den Linden, chiar și pe Calea Victoriei, chiar și în localurile de petrecere de pe Broadway.
Din pricina lupilor, somnul se lipește greu de pleoapele celor trei ofițeri români și probabil tot din pricina lor doarme atât de puțin generalul Paulus în ultima vreme.
Zgribulit sub o pânză de cort, Ion se gândește la peticul de vie pe care îl cumpărase puțin înainte să plece pe front, la musacalele de vinete ale nevesti-sii și la notele proaste ale odraslei, amenințate mereu cu repetenția. Va cădea la datorie peste numai câteva zile.
Camaradul său Gheorghe își va sfârși zilele într-un lagăr rusesc, dar asta cu aproape un an mai târziu, așa că deocamdată poate să viseze în voie șoldurile generoase ale domnișoarei Macri, profesoara de lucru de mână cu care turnase deja un copil și pe care se resemnase s-o ia, după terminarea războiului, în căsătorie. Curând după moartea lui Gheorghe va muri însă de peritonită și domnișoara Macri, iar copilul va crește într-un orfelinat și va face în anii 60 o remarcabilă carieră ca ofițer de Securitate.
Doar Vasile era hărăzit să revadă, nu pentru mult timp, bulevardele Bucureștiului. Va fi arestat, judecat pentru crime de război (fusese vârtos amestecat în masacrul de la Odesa) și împușcat de un pluton de execuție. A considerat mereu că omorând bolșevici și evrei nu și-a făcut decât datoria, așa că nu trebuie să ne așteptăm din partea lui la vreun sentiment de vinovăție.În așteptarea somnului, care nu vrea să vină, se gândește la o complicată problemă de geometrie, căci în viața civilă fusese profesor de matematică.
Acum urletul lupilor se amestecă în văzduh cu urletele coioților din deșerurile americane, iar de pe roata imesă a lunii se prelinge o picătură mare de sânge.
Până și umbrele întunecacate ale Nihelungilor l-au părăsit pentru o vreme pe maiorul von Kleist și înaintează amenințătoare spre Stalingrad
Cel puțin așa scrie în condica groasă de pe biroul lui Dumnezeu.

30 septembrie 1942
Stalingrad

Dragul meu Siegfried.
Găsesc în sfârșit răgazul să-ți scriu câteva rânduri, dar din păcate n-am decât vești proaste, se pare că norocul me-a părăsit. Toate încercările noastre de a-i expedia pe bolșevici peste Volga au fost până acum sortite eșecului, deși rușii suferă pierderi imense.
Astăzi am luat câțiva prizonieri, printre care și o femeie. Sunt niște oameni masivi și posomorâți, îmbrăcați în niște zdrențe de uniforme, femeia doar e mică de stat. Are o față ascuțită, stropită din belșug cu pistrui și nu s-ar putea spune că e frumoasă. Nu pare să aibă mai mult de douăzeci de ani. Deși încerc să-mi reprim toate pornirile de sentimentalism, trebuie să-ți mărturisesc că am fost impresionat de ochii ei, niște ochi de un albasru intens care în timpul interogatoriului (căci din ordinul lui von Tronka a trebuit să asist la interogatoriu) priveau în toate părțile cu un soi de mirare copilăroasă. Mi se pare de necrezut că această femeie, care, înainte de a ajunge pe front era studentă la Conservatorul din Moscova, a putut să fie ofițer politic și să ordone (cum am aflat din declarațiile celorlați prizonieri) împușcarea soldaților suspectați de lașitate. Se numește Nadejda, un cuvânt care înțeleg că în limba rusă înseamnă speranță.
Ce fel de război o mai fi și acesta, în care femeile luptă cot la cot cu bărbații și pot da dovadă de atâta cruzime?
În timpul interogatoriului, am observat că Nadejdei îi tremurau ușor mâinile, avea fruntea acoperită cu broboane mici de sudoare și a cerut la un moment dat apă. I-am întins, dintr-un gest reflex, bidonașul meu de campanie, pe care femeia l-a golit dintr-o înghițitură. Von Tronka nu mi-a făcut de data aceasta nici o observație, mulțumindu-se doar să-mi arunce, prin sticlele ochelarilor, o privire disprețuitoare.
Cred că n-am urât vreodată pe cineva cu intensitatea cu care îl urăsc pe acest bădăran.
Îl voi face să plătească într-o zi pentru palma aceea, numai să găsesc un prilej potrivit.
Oare cum i-aș putea cere satisfacție înainte de sfârșitul războiului? Cred că abia așteaptă din partea mea un gest nesăbuit, ca să mă poată expedia în fața curții marțiale și apoi în fața plutonului de execuție, deși nu i-am greșit cu nimic. Dar citesc în uităturile lui o plăcere nebună de a înjosi și chiar de a ucide. Un asemenea om nu poate face cinste uniformei de ofițer german. și dacă n-aș fi legat de mâini și de picioare de îndatoririle serviciului militar te asigur că l-aș împușca fără șovăială.
Cu tot mai multă amărăciune
Fiul tău
Gunter

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: