din siegfried

30 septembrie1942
Stalingrad
Dragă von Pfuel,
Iartă-mă că-ți răspund cu atâta întârziere, dar aici se dau lupte grele și nu prea ne mai rămâne timp pentru corespondență.
Nici nu știu dacă trebuie să mă bucur pentru că mai ești totuși în viață sau să mă întristez pentru amputația pe care ai suferit-o. Îmi dau seama că treci printr-o experiență îngrozitoare, dar, oricât aș fi de imatur și de romanțios, vreau să fii convins că inima mea o să bată mereu alături de tine. Nu e exclus să-ți împărtășesc în curând și eu soarta. Mulți dintre camarazii noștri au pierit sau au fost grav răniți în ultimele zile. Dacă se va întâmpla să supraviețuiesc acestui război, care pare că n-o să se termine niciodată, o să ai în mine mai mult decât un camarad de arme sau un prieten, o să ai în mine un frate, încercările prin care am trecut amândoi au făcut din noi un singur suflet și o singură inimă.
Fără prezența ta, viața mea se împarte între îndatoririle frontului și mojiciile lui von Tronka. Știi că a avut neobrăzarea să mă pălmuiască pentru un pretins act de indisciplină?
Habar n-am cum i-aș putea plăti momentan pentru această jignire, dar de plătit o să plătească într-o zi. Un von Kleist nu se lasă pălmuit cu una cu două…
Dar ce contează micile mele necazuri în comparație cu încercările grele prin care treci tu.
Aș vrea să fiu lângă tine, să-ți admir iarăși fruntea atât de frumoasă și să-ți spun câteva vorbe de încurajare.
Cu veșnică dragoste
Fratele tău
Gunter von Kleist

4. octombrie 1942
Rostov pe Don

Dragă von Kleist,

Sunt invidios că mai pot să te preocupe diverse fleacuri, cum ar fi de exemplu onoarea. Sigur că punctul meu de vedere e strict subiectiv, punctul de vedere al oamenilor cu un singur picior. Pentru tine lucrurile sunt însă cât se poate de neplăcute. Nu știu cum trebuie să acționezi, cere sfatul ofițerilor mai bătrâni. Parcă îmi amintesc că mai de mult în asemenea situații se putea face apel la un tribunal de onoare.
Aici se petrec lucruri înspăimântătoare: medicii și felcerii nu mai pot face față numărului tot mai crescut de răniți. Se fac tot timpul amputații, scrâșnetul fierăstrului cu care sunt retezate oasele bieților noștri ostași ne urmărește și-n somn, ca și urletele de durere ale răniților, ca și horcăiturile muribunzilor. Medicii sunt stropiți de sus până jos de sânge, epuizați, amenințați tot timpul să se contamineze de cine știe infecție periculoasă, dar nici unul din ei nu dă înapoi de la datorie. Infirmierele, la rândul lor, sunt niște pilde de abnegație. Încerc să iau exemplu de la acești oameni, încleștați într-o teribilă bătălie cu moartea. pentru ca să-mi pot privi soarta în față cu bărbăție. Să știi, dragă von Kleist, că eroii nu se află doar în tranșeele blestemate de pe frontul rusesc, îl poți găsi și aici în spatele frontului, pretutindeni, unde Germania are nevoie de inimi brave și de suflete oțelite.
Îți mulțumesc pentru cuvintele tale de alinare. Le simt pornite din inimă, deși găsesc în ele un exces de sentimentalism, care nu știu dacă face cinste unui bărbat, iar războiul ăsta a reușit să facă din noi până la urmă niște bărbați. În sfârșit, pesemne că tu vei rămâne pentru totdeauna un Werther.
Camaradește
Von Pfuel
PS Cred că sunt pe punctul de a mă îndrăgosti de o infirmieră, dar despre asta – mai pe larg într-o altă scrisoare.

De sus, din biroul lui Dumnezeu, se poate arunca o privire în cabinetul de la Kremlin al fostului seminarist Iosif Vissarionovici Stalin.
Ca și alte personaje ale istoriei noastre, Iosif Vissarionovici e un insomniac incurabil. Deși e ora trei (noaptea sau dimineața?) conducătorul sovietic se plimbă cu pași mărunți de vreo jumătate de oră prin această încăpere misteroasă, oblonită cu strășnicie unde, așa cum văzut, nu au acces nici măcar razele lunii.
Pe fața lui Stalin se pot vedea semne evidente de îngrijorare, cu toate că acest bărbat mărunțel, care seamănă oarecum cu un tigru siberian, poate dovedi uneori un curaj ieșit din comun, ca atunci, la sfârșitul lui 1941, când a refuzat să părăseasă Moscova, deși nemții erau doar la câțiva kilometri și a ținut să fie organizată parada de la 7 Noiembrie. Și ca atunci când, renunțând la o parte din dogmele leninismului și dovedind un pragmatism remarcabil, a dezgropat din necropolele istoriei niște personna non grata până atunci precum Suvorov sau Kutuzov. Încă și mai non grata (dacă se poate spune așa), icoana Maicii Domnului de la Kazan a fost purtată în procesiune pe străzile Moscovei și ale Leningradului, tot din ordinul lui Iosif Vissarionovici, iar în rândurile armatei sovietice și-au făcut apariția cu discreție preoții militari. Nu pentru că Stalin își redobândise credința în Dumnezeu (de va fi avut-o vreodată), ci pentru că își dăduse seama, cu mintea lui ageră, capabilă să se ridice deasupra ideologiei, că pentru a supraviețui în noile condiții ale războiului, statul bolșevic are nevoie de suportul religiei.
Ce noroc totuși că Iosif Vissarionovici apucase să treacă prin clasele unui seminar teologic!
Multe s-au mai spus despre omul de la Kremlin: unii l-au socotit cel mai mare conducător militar al tuturor timpurilor, alții – doar un dictator sângeros, mai sângeros chiar decât Hitler. Iar acum, având prilejul să-l zărim de la distanță pentru câteva clipe din biroul lui Dumnezeu (care vorbește la telefon, ca de obicei) ne putem întreba dacă asemenea oameni pot fi judecați în termenii moralei comune. În definitiv, ei nu sunt decât niște marionete ale istoriei, care se scrie până la urmă de una singură, așa cum tot de unele singure se făuresc și marile capodopere literare.
Iar pentru a înțelege măcar o fărîmă din mersul istoriei, ar trebui să aflăm mai întâi cu cine vorbește tot timpul la telefon Dumnezeu.
Cine știe?
Poate cu diavolul…
1 octombrie 1942
Stalingrad
Dragul meu Siegfried
Mi se întâmplă în continuare niște lucruri de o teribilă absurditate și josnicie.
Ignorând ordinul expres al generalului Paulus, von Tronka refuză să-i predea Gestapoului pe prizonierii sovietici, a decis să fie executați. Iar ca încă o dovadă a urii nemotivate pe care mi-o poartă, m-a însărcinat cu comanda plutonului de execuție.
Eu am venit pe frontul rusesc plin de entuziam, hotărât să-mi dau sângele pentru Germania. Am încercat să îndeplinesc conștiincios ordinele superiorilor, nu m-am ferit niciodată de gloanțele bolșecilor (dovadă – rana de la plămân) și cred că mi-am respectat uniforma. Mărturisesc însă că, de când mă aflu la Stalingrad, unele din convingerile mele au început să se clatine: văzând îndârjirea cu care se războiesc rușii nu pot să nu le apreciez calitațile militare și mi-e cu neputință să-i mai consider o nație inferioară. Știu că ei sunt purtătorii unei groaznice maladii ideologice – bolșevismul, înțeleg să-mi fac în continuare datoria fală de Reich, dar eu am fost trimis pe frontul de răsărit în calitate de militar și nu de călău.
Aș fi vrut să-i urlu toate astea în față mârșavului de von Tronka, dar teama de curtea marțială mi-a paralizat iarăși limba și buzele. I-am îndeplinit ordinul tremurând de silă și indignare.
N-are rost să-ți descriu amănunțit toate amănuntele execuției care cred că mă vor urmări toată viața. E poate destul să-ți spun că, adusă în fața plutonului, Nadejda a izbucnit într-un plâns cu sughițuri ce m-a săgetat drept în inimă. În fața mea nu mai era ofițerul politic, era doar o biată femeie înfricoșată, care plângea și care, înainte să moară, printre hohote și sughițuri de plând, și-a făcut cu ultimele ei puteri, semnul crucii.
Toți ceilalți ruși au știut să moară cu demnitate, privindu-ne posomorâți și disprețuitori.
Mi-e rușine față de tine, față de tradițiile familiei noastre, de umbra venerabilă a lui Heinrich. Oare o să pot uita vreodată lacrimile Nadejdei?
Sfătuiește-mă ce să fac, von Pfuel îmi scria că pentru a-l obliga să=mi dea satisfacție pe von Tronka aș putea apela la un tribunal de onoare.
Cu disperare
Fiul tău
Gunter

10 octombrie 1942
Rostov pe Don
Dragă von Kleist
Se pare că o să mai zăbovesc un timp la spital, s-au ivit unele complicații și înțeleg din privirile îngrijorate ale medicilor că situația nu e tocmai trandafirie: operația se vindecă greu, ciotul meu de picior puroiază, iar de câteva zile am început să fac febră.
Ceea ce mă consolează într-o oarecare măsură e atenția specială acordată de Lisi, infirmiera despre care îți vorbeam în scrisoarea mea precedentă.
Lisi e blondă, poate cam grasă, poate cam pistruiată, dar foarte bună la suflet. Nu de mult mi-a adus câteva crizanteme, pe care le țin și acum, cu toate că s-au cam scuturat, într-o cutie de conserve, la căpătâiul patului meu de spital. Nu mai trebuie probabil să-ți spun cât de mult m-a mișcat un gest de o asemenea delicatețe.
E neîndoielnic că Lisi mă place, dar m-am întrebat o vreme dacă, având în vedere situația mea specială de invalid, trebuie să-i încurajez sentimetele. Am avut până la urmă o explicație și am înțeles că infirmitatea mea nu o împiedică să nutrească pentru mine o afecțiune reală. Sper ca Lisi să nu confunde compasiunea cu dragostea sau să nu se lase atrasă, ea, care-i fiica unui simplu meșter tâmplar, de particula mea de noblețe. În sfârșit, după ce am stat și am cumpănit bine situația sub toate aspectele, astăzi am hotărât să ne logodim.
Firește, nu-i pot comunica vestea familiei mele, cred că ideea unei asemenea mezalianțe ar putea să-l răpună pe tata, care suferă, după cum bine știi, de o maladie gravă de inimă.Dar la naiba cu toate ifosele astea aristocratice! Atunci când ai un singur picior, ce mai contează o particulă de noblețe!
Simt că alături de Lisi viața mea ar deveni oarecum suportabilă.
Ce se mai întâmplă la Stalingrad? Ce mai fac camarazii? Von Tronka îți mai creează probleme?
Sper să ne revedem cu bine la sfârșitul războiului.
Cu o strângere caldă de mână
Von Pfuel
Gunter, băiatule
Nu mă mai întreba nimic, nu știu nimic, sunt un om terminat, un picior mare de cal se pregătește să mă strivească.
Ferește-te de von Pfuel, dar ferește-te mai ales de umbrele Nibelungilor
Adio!
Siegfried von Kleist

20 octombrie 1942
Rostov pe Don
Stimate domnule locotent,
Cu durere vă înștiințez că locotenetul Egon von Pfuel a decedat azi-dimineață în urma unei septicemii. Germania nu-l va uita niciodată!
Cu tot respectul
Caporal Michael Schulz

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: