radmila popovici

Viciul durerii
Poemele mai recente aleRadmilei Popovivi stau sub semnul unicatului, încearcă să vehiculeze cu senzaţii, percepţii şi cuvinte de unică folosinţă, iar o asemenea poetică implică o hiper-subiectivitate, o inflaţie a ego-ului care va percepe lumea din unghiurile cele mai insolite. Privite astfel, lucrurile posedă o ciudată agresivitate, sunt pachete de energie destructivă: cos nouă /nasturi care mă/ privesc fiecare /cu câți ochiare/în lumea lorexistă și chiori și/ si orbi și cu patru ochi/nu pentru că ar șticarte/ei mă privesc/de parcă ar vrea să/mă descoasă pe mine de/gândurile încâlcite/înnodate unele/putrezite rupte/ cu dinții (nu ai oricând/ un foarfece o lamă /la dispoziție) – (nouă nasturi). Poemele sale vpr etala in consecinta colectii de obiecte taioase sau ascuţite, de instrumente ale unei posbile agresiuni: când trei/se bat acul/câștigă sutăla sută coroana/și-o pune/pe I (el pescui). Această agresivitate este contagioasa i se transmite şi personajului liric, care se transformă într+o gură devoratoare, înzestrată cu colţi ascuţiţi, vorbirea devine onomatopeica, scrisul ca si citiul – o artă a tocării şi ciopârţirii, deasupra căreia planeayă energii sado-maso pline de stranietate: hau! hau! ce inimă bătătorită
trotuarul/au! ce haos în piatra/de sânge//ce-ți spun ochii mei/maidanezi/mai dă-ne zi/dă-ne noapte un os/de încredere o gurăde râs ha-ha!// mâinile sus nu clipi/țac-pac o fotografie/
unicat /de lipit pe stâlpi/pe garduri pe la cotituri//să știe ei cine/pe cine//hai! nu te opri/citește-mă/mărunt/ca un cuțit/pe scândura/de lemn/pătrunjelul (unicat) Poezia Radmilei Popovici transforându+se astfel pe nesimţite într-o fenomenologie sui-generis a durerii, a unei durerei care are ceva din farmecul tulbure al viciului şi (ca orice viciu) e creatoare de dependenţă : sub cearșaful cărnii /rearanjez/lamele dependența de// durere biciuiește mușchii țipă/in van oasele au însușit deja/detașarea nu-și schimbă/ poziția se consideră zidul/ chinezesc al trupului//vuietul din urechi/ se divide//guri mici îmi înghit setea/guri mari îmi ronțăie foamea
guri blege îmi salivează/în somn guri rele mă trec printer/dinți mă scuipă ca pe un sâmbure (guri) Ca şi în poemele mai vechi ale autoarei, există în aceste versuri, golaşe, severe, scrâjelite parcă pe un perete cu unghia, conştiinţa acută a unei teribile vulnerabilităţi: ușile noastre/toate cu lacăte de sus /până jos nu ne mai/apără //reptile trec prin/fisuri microscopice/e preling urcă pe noi//or doar măduvă/proaspătă /nu ne-a rămas/ niciun os neatins/ niciun dinte (maduva). Ego-u dobândeşte identitatea fiinţei absurd, care constata divortul dureros dintre lipsa de sens a existenţei şi nevoia noastră de sens: sunetul spiralat mă/ înconjoară mă înfașă/ca mama cântă cu mine/mai departe până/asurzește ultimul/ecou//nu va crește/ nu va îmbătrâni
niciodată cartea în care /am vrut să-mi neg/ntâmplarea /să-mi subliniez cu/indigo/absurditatea/ totală (indigo). Prin urmare viaţa stă în totalitate sub semnul hazardului, al lipsei de noimă, iar de sub superficial lucrurilor, din profunzimea ţesuturilor organice atinse de destrămare, apare umbra ameninţătoare a morţii: cum hazardul are/
oricând ceva de spus/sare primul/iritându-mi urechea/ cu mustața lui la fel/ de subțire ca linia vieții /din palma mea stângă/pentru care zice el/ e gata/să-și piardă definitiv/prețioasa reputație (regenerare).Acum în versurile poetei îşi fac apariţia mişcările de recul, reveriile claustrofile: „peste geam / culorile se șterg / una de alta // peste geam fumul / se vinde / la preț minim // peste geam / grohăitul flirtează / cu ciripitul // scutur insomniile // vă rog nu intrați // am spălat pe jos și / pe dinăuntru” („domestică” Pentru a devein suportabilă, existenţa trebuie să ia aspectul unui spectacol, cu măşti şi cu travestiuri sub care personajul liric îşi ascunde propria vulnerabilitate: buze roșu aprins gene/alse acid hialuronic ciorapi
sintetici frica e o tipă/modernă fumează/doar trei țigări/ la
asfințit se parfumează/după urechi/nu mă întrebați unde/
și cum am văzut-o ultima/oară avea cearcăne am salutat-o/
din fugă hei blondo te prinde/violetul (verde în wiki) Plasate sub semnul aşa-zisului simbolism muşcător (a se vedea imaginea lupului) ce exprimă angoasa timpului şi a morţii, spectacolele Radmilei Popovici se transforma în exerciţii de seducţie pe al căror parcurs extincţia se erotizează. iar a fi scris devine perfect sinonim cu a fi mort: când mă încui/în copacul meu/să-mi număr inelele/nimic nu mă mai/strânge nimic/nu mă roade nici chiar
pantofii roșii cu care/n-am sedus decât/o singură dată un lup/fără blană un drum/fără direcție și/poemul acesta (pantofii roşii) În acest context, moartea va purta masca mirelui tenebrous, iar corpul capată aspectul unei rochii de nunta maligne, e un instrument de maşinat moarte: ați uitat că durerea/ e un sac de box șut/șut iar șut și/time-out//răstignirea mi-e soră/de cruce mirele îmi coase/ rochia din celule albe/ și roșii (temelie). Personajul liric va trăi aşadar sentimentul înstrăinării de propriul său corp, de propriile sale mâini, trăire care – aşa cum arătau cândva teoreticienii textualismului – e legată de instaurarea impulsiei textuale, a dorinţei de a genera text: implor amprentele
să-mi sângereze /la orice cuvânt/scris tu care citești/chiar acum acest rând află/că mâinile cu care mângâi/înecații m-au trădat
//cum să mă acopăr/cu pietre pe timp de noapte/cine să mă apere în acest/ ultim război (matcă) Imaginea ghilotinei, cae trimite cu gândul către ritualul sanguinar al decapitării – cum ar fi zis Marin Mincu +machează metamorfoza femeii reale în femeie scrisă, trecerea de la corpul de carne şi sânge la cel de hârtie: „anumite cuvinte / se nasc / doar pentru / ghilotina buzelor / strâns lipite / aș vrea să / le guști sângele / cristalizat / îngenuncherea // să-mi spună obrazul / drept iartă-mă / stângul / te iert // atunci abia / vom stăpâni tot / cerul gurii” („sărut”). Această metamorfoză este echivalentul unei castrări simbolice, au loc repudierea trupului, ieşirea din femininate, instaurarea în asexualitatea textului şi odată cu ele, tăcerea vorbitoare a semnului scris: să privești/cu blândețe/sabia/retezându-ți
sânii/să-ți venerez/dubla decapitare/a feminității //să-i ceri
lui Isus/să-ți pună/de crăciun/podoabe spinii/și cuiele//să-ți aprinzi
ochii/de uscăciune//să-i lași/ă ardă până la/revedere//să taci
ca să te/audă (lapte praf). Tragismul unei asemenea viziuni este neîndoielnic, iar Radmila Popovici se dovedeşte încă o data o voce lirică de o profundă autenticitate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: