atila racz

UN POET PUTERNIC ŞI VIU

Poezia constituie pentru ,,dublinezul’’ Atila Racz un fel de artă a rememorării, o tentativă mereu eşuată de reanimare a trecutului mortificat, plasat sub semnul dezolant al asfaltului şi un panaceu al singurătăţii. Rostirea poetului e prin excelenţă monologică, e o vorbire ,,între patru pereţi” care şi-a pierdut dimensiunile communicative, devenind sinonimul perfect al tăcerii: ,calci pe osele ieșite din beton /ca iarba/calci pe trupul tatălui pe sânii mamei/ pe genunchii iubitelor ieșite noaptea să-și spele părul/cu murmurul apei/să-și spele trupul cu luna descompusă/în rouă//și totul se petrece aici/într-o cameră’’ (tăceri).Erosul e perceput, la rându-i restrospetiv, iar autorul inventariază acum nostalgic absenţe, evocând ,,mese ale umbrelor’’, carnaţii de abur şi fum şi, în cele din urmă, epifanii ale vidului: ,, iar ploile veneau cu tine//și versul scris pe trenul ruginiu/pe băncile ce cuprindeau aleea/ca niște degete de pianist//pe fustă ți se decojeau copacii/și frigul alb din ochii unui porumbel /pe sâni/când ploile veneau cu tine/și nopțile se dezbrăcau de plâns//te așteptam în fiecare gară/și-n fiecare noapte spânzurată de salcâmi/cu luna ce-mi ieșea din ochi să te privească/și ploaia te torcea în râu// dar cum//de ce te învelesc în fum’’ (ploi dublineze 2). În consecinţă, femeia nu va mai fi decât pretextul actului scriptural, act neîndielnic sanguinar, asociat în imaginarul lui Atila Racz cu toată recuzita unui ritual de sacrificiu, de vreme ce a (de)scrie înseamnă şi a ucide puţin, a transforma, ca într-o operaţiune alchimică, corpul de carne şi sânge într-un corp de hârtie: ,, așa cum ucigașul își pregătește uneltele//cu sânge rece//așa cum în tăcere/n șoaptă/își pregătește uneltele//cum le privește muchiile/strălucitoare/ascuțite de moarte//așa cum ucigașul încearcă/acea crimă perfectă//poemul//nescris încă/nescris încă (poemul). Aşa se face că prezenţele feminine care străbat, într-un fel de plutire fantomatică, poemele lui Atila Racz au aproape întotdeauna ceva neliniştitor, declanşează reverii suicidale (de vreme ce un text nu poate exista decât în măsura în care îşi anihilează propriul autor), sunt proiecţii antropomorfe ale extincţie, dorinţa de a scrie arătându-se în cele din urmă tot una cu dorinţa de moarte: ,,ea/stă pe scaunul negru și privește în mine/din colțul nopții dimineața/trupul înghețat al toamnei calcă în odaia proaspăt tencuită/cum umbra cuminte a călugăriței pe ziduri/nu închide ochii/irlandeza născută în pub cu o pasăre zburându-i sub coaste/mă trece prin sâni mă golește de îngeri//plouă tăios iar lumina neagră a mâinilor ascunde fericiri închipuite/fără de mine fără voia mea ziu se adânceste în noapte/moale ca un vierme pufos strivit sub călcâie/și nu pot să ard mă dezbrac de mine gol pușcă/o iubesc fir-ar ca un șacal/dar a venit ziua când trebuie să-mi spăl mâinile/mă așez sub laț încercând plăcerea spânzuratului din iubire’’. În felul acesta, erosul dobândeşte tot mai evident dimensiunea thanatosului, iat ritualul erotic se transformă, tot mai evident în ceremonial de înmormântare: ,,cum să o dezbrac/să/să o fericesc//tristeţea/mă atinge tristeţea dulce precum gura ibovnicei/trăiesc şi mă vând/anxietatea îmbracă ziua de astăzi/ ninge prin mine/iar ochii-mi îngheaţă într-o iluzie//mă înghesui în pământul din care am venit. Există în versurile acestui poet anxios o nevoie perpetuă de căldură şi apropiere, reverie ale intimităţii, ce au însă aerul retro al fotografiilor îngălbenite şi sunt ameninţate de atotprezenţa frigului şi a zăpezilor funerare care răcesc ţesuturile şi glacifică sentimentele. Momentele de extaz se risipesc aproape instantaneu şi, din spatele lor işi fac apariţia aspectele neliniştitoare ale existenţei, mormintele şi cadavrele: ,, e primăvară mi-a spus/dar nu te bucura/încep să se vadă cadavrele/din îngeri ies morții/și/trebuie să adunăm/din sărăcia noastră cârpe/să punem sperietori/printre frunzele de măr/printre cireșii ieșiți din livadă singuratici/trebuie să punem sperietori/în locul nostru/altfel o să zică lumea/că suntem doar morminte/așa simplu/o să spună măi morților/măi morților/ măi morților’’ (nostalgii). Este lesne de constatat că, în acest context, substitut al prezenţei umane, sperietoarea constituie o metaforă în registru grotesc, a cuplului de hârtie şi de cerneală, rezultat odată cu trecerea vieţii în text, o metaforă esenţialmente ambiguă, căci arta (de)scrierii presupune, pe de o parte anihilarea omului ,,viu”, transformarea lui într-un ,,personaj textual” (cum îi plăcea să spună lui Marin Mincu), dar, pe de altă parte, ea posedă proprietatea miraculoasă de ,,a speria moartea”, astfel încât actul scrierii se metamorfozează într-un paradoxal suicid, ce are ca miză tocmai supravieţuirea. E un fel de a muri pentru viaţă şi în numele ei – experienţă în care poetul se angajează plenar, iar adevărata lui femeie este când moartea (moartea paradoxală de care vorbisem anterior), când poezia, cuvinte care, în imaginarul lui Atila Racz par a fi perfect sinonime. Avem de a face cu un poet puternic şi viu, care merită toată consideraţia noastră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: