am fost un copil reusit? (19)

Am fost un copil bilingv: la noi în casă se vorbea atât româneşte, cât şi ungureşte.
Cu tata se vorbea româneşte: el nu cunoştea limba maghiară, probabil o înţelegea, dar refuza s-o vorbească: nu l-am auzit niciodată pronunţănd vreun cuvânt unguresc. Mama şi bunica, în schimb, vorbeau între ele ungureşte. Şi tot ungureşte vorbeau şi mare parte din vizitatoarele bunică-mii, deşi unele dintre ele (doamna Tampa, doamna Ionescu) erau românce. De altfel, pe strada Aurel Vlaicu bilingvismul era un fenomen cvasi-general.
Probabil vorbeam totuşi mai bine româneşte, pentru că atunci când a sosit timpul să fiu dat la gradiniţă, s-a decis că voi merge la gradiniţa maghiară, tocmai pentru că (a constatat bunică-mea, care era, în familia noastră, factorul de decizie) nu vorbeam suficient de bine ungureşte.
Personal, n-aveam însă nici un chef să merg la grădiniţă: nici la cea românească.nici la cea ungurească. Auzisem că acela e un loc unde ţi se fac injecţii,iar injecţiile au fost unul dintre coşmarurile copilăriei mele. Şi când, în prima zi de grădiniţă, am văzut, în sala unde învăţa grupa mică, un dulap cu geam în care erau tot felul de cutii de medicamente, am fost cuprins de o frică de moarte, eram convins că, dintr-o clipă într-alta, mă pot pomeni cu seringa şi cu acul în fund. Aşa că, profitând de dezordinea de început, am luat hotărârea să o tulesc. M-am strecurat mai întâi în curte, pe urmă pe stradă şi, odată văzându-mă liber, am pornit-o în fugă spre casa. Libertatea mea era însă iluzorie, iat educatoarea – mult mai vigilentă decăt credeam, căci a observat imediat dispariţia mea, mi-a dat de urmă aproape instantaneu şi, când îmi era lumea mai dragă, m-am pomenit luat dintr-o dată de mână. Nu mai era nici o scăpare, orice rezistenţă ar fi fost inutilă. Resemnat, cu capul în pământ, forţându-mă să nu plâng, m-am lăsat dus înapoi şi aşezat pe un scăunel, în aşteptarea acului şi a seringii, care n-au venit însă şi nu vor veni niciodată de altfel în cei doi ani de grădiniţă, ce nu mi-a devenit totuşi mai simpatică din cauza asta.
Grădiniţa era instalată într-o casă extrem de modestă de pa strada Mihai Viteazu. Chiar alături era încă în construcţie şcoala unde aveam să învăţ începând din claaa a doua.
Pe vremea aceea Mihai Viteazu era una din cele mai urâte străzi ale Braşovului-
Începea din Karl Marx (astazi Iuliu Maniu), cam de vizavi de faimosul restaurant ,,La ceasul rău’ (care atunci se numea oficial ,,Timiş’’) şi se continua pînă la Stadionul Tineretului, sfârşindu-se brusc la doi paşi de calea ferată care ducea spre Făgăraş şi Sibiu.
La capătul dinspre Karl Marx, pe partea stângă, era un uriaş bazin neacoperit, care se întindea pe vreo două sute de metri şi despre care n-am putut afla niciodată la ce fusese bun, dacă fusese vreodată. bun la ceva. Urmau apoi (tot pe stânga) moara Seewald (care pe vremea copilăriei mele încă mai funcţiona cu aburi.), fabrica de macaroane, o mică btutărie unde se făceau cornuri şi cozonaci. cazarma pompierilor şi un spital. Pe partea dreaptă dădeai mai întăi de o construcţie destul de ciudată care mă fascina pe atunci; o clădire nu prea mare, cu un singur cat, pe a cărei faţadă se profila, pe un fundal de un albastru murdar, silueta unui bucătar uriaş, ce purta pe braţe cu semeţie o tavă aburindă cu macaroane. Acolo funcţiona un atelier de şlefuit oglinzi, pe unde tata trecea destul de des, căci se împrietenise (dar cu cine nu era el prieten?) cu câţiva dintre angajaţi. Şi de la ,,oglinzi’’ a venit acasă într-o zi de Crăciun beat-mort (deşi nu era deloc prieten cu băutura) şi cu o fotografie pornografică, pe care probabil cineva i-o strecurase în buzunar în bătaie de joc, căci tata era un om extrem de pudic, care nu înjura şi nu folosea niciodată cuvinte obscene (în familia noastră obscenităţile erau monopolul maică-mii. ) … Mai încolo veneau în ordine şcoala şi gradiniţa, curtea cu dricuri şi prăvălia lui Bartha, despre care am mai vorbit, cazarma vânătorilor de munte, restaurantul ,,Prahova’’, fabrica ,,Cicoarea’’, unde se făcea surogat de cafea şi, chiar în capătul străzii, lângă calea ferată, stadionul Tineretului.
Mai trebuie să spun că Mihai Viteazu era o stradă nepavată (pavate cu nişte plăci pătrate de ciment erau doar trotuarele), iar vara praful era gros de o palmă pe carosabil şi se răspândea cu generozitate în toate părţile ori de câte ori trecea vreo maşină.
De această stradă urâtă şi neprietenoasă se leagă opt ani din viaţa mea: unul de grădiniţă şi şapte de şcoală,iar atunci când merg la Braşov trec întotdeauna puţin şi pe acolo.
Ce vreţi, în felul meu, sunt şi eu un nostalgic!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: