am fost un copil reusit? (21)

Mai întăi a fost hepatita….
Într-o zi mi s-a făcut din senin foarte rău, vomam tot ce băgam în gură.
Tata m-a dus la doctoriţa de circă (aşa se numea pe atunci medicul de familie), care după ce s-a uitat la mine la repezeală (în hol mai aşteptau o grămadă de pacienţi) a ajuns la cocluzia că am… amigdalită şi mi-a caligrafiat o reţetă. În zilele următoare m-am simţit ceva mai bine şi pentru că tocmai sosise marea zi de salariu, m-am urcat cu tata (nu ştiu de ce, maică-mea se decisese de data asta să rămână acasă) în faimosul autobuz 2, să mergem în oraş şi să-mi primesc raţia cuvenită de prăjituri. Stăteam cuminte pe scaun când o doamnă s-a apropiat deodată de mine, m-a apucat de cap, m-a privit cu atenţie drept în ochi, iar pe urmă s-a grăbit să-l apostrofeze pe tata: ,, Unde te duci, domnule, cu copilul ăsta? Nu vezi că are hepatită?’’
Într-adevăr, albul ochilor mi se cam îngălbenise…aşa că în ziua aceea n-a mai fost nici vorbă de prăjituri, iar fiesta s-a amânat sine die: se ştie că bolnavii de hepatită trebuie să ţină regim
Ne-am întorsc la dispensar şi doamna doctor a fost nevoită să accepte că o dăduse în bară cu primul diagnostic. Era într-adevăr hepatită şi urma să fiu internat urgent la spital. Când am auzit de spital am început să urlu şi să plâng cu zece rânduri de lacrimi, în timp ce tata încerca să mă consoleze, iar doctoriţa se uita la mine urât.
Norocul meu va veni însă de la maică-mea, care a declarat ritos că n-are copil de dat prin spitale, acasă voi putea fi îngrijit mult mai bine, la spital surorile nici măcar nu se uită la tine dacă nu le copleşeşti cu atenţii.
Şi acasă am fost îngrijit, după ce tata a semnat cum că refuză, pe propria+i răspundere, spitalizarea.
Trebuie să mărturisesc că pe vremea când eram copil îmi plăcea să fiu bolnav. În asemenea împrejutări toţi ai casei îmi acordau o atenţie deosebită şi mi se făceau toate poftele: dacă doream compot de cireţe căpătam compot de cireşe, dăcă vroiam sirop de zmeură, căpătam sirop de zmeură, dacă aveam chef de o poveste de Andersen mi se citea de îndată (de către cine se nimerea) o poveste de Andersen. Pănă atunci însă fusese vorba de boli uşoare, simple răceli sau indispoziţii, acum era însă groasă de tot. Trebuia să stau şase săptămâni la pat şi să ţin un regim strict, ceea ce era o adevărată tragedie pentru un mare mâncăcios, cum eram eu pe vremea aceea. Nici măcar faptul că scăpasem pentru o vreme de grădiniţă nu era cine ştie ce consolare.
Cele şase săptămâni au trecut anevoie. Din fericire, tocmai apăruse o culegere masivă în două volume din poveştile fraţilor Grimm pe care tata reuşise să o procure. Şi cât a trebuit să stau la pat, această culegere a fost tovarăşul meu nedespărţit. Când nu găseam pe nimeni dispus să-mi citească, mă uitam la desene, Câteodată le şi coloram, sau îl puneam pe tata să le coloreze, căci el se pricepea mai bine decât mine să umble cu creioanele colorate,
Afară era o toamnă târzie şi mohorâtă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: