am fost un copil reusit? (24)_

Nici nu trecus bine şocul operaţiei de polipi, când m-am îmbolnăvit iar. Febră mare, greţuri, vomitături, tot corpul acoperit de nişte erupţii urâte. Se bănuia că am am pojar. Dar pentru că febra nu dispărea, a fost alertată salvarea. Aceasta a venit, m-a întors pe toate părţile, m-a cercetat în gât şi a pronunţat sentinţa: nu era pojar, era mult mai rău, era scarlatină. Trebuia să fiu dus urgent la spital. Am fost urcat în salvare cu maică-mea şi cu tanti Tanţi pe post de însoţitoare. N-am avut nici o reacţie, eram atât de moleşit de febră încât îmi devenise perfect indiferent ce se întâmplă cu mine.
Şi aşa m-am pomenit, vreme de vreo două săptamâni, pacientul spitalului Victor Babeş din Bucureşti. Partea bună a fost că, punându-şi la bătaie toată diplomaţia şi întreaga ei putere de seducţie, tanti Tanţi l-a convins pe directorul spitalului să-mi acorde un regim preferenţial: am fost internat împreună cu maică-mea (ceea ce era împotriva regulamentului, căci depăşisem vârsta de cinci ani), doar noi doi într-o rezervă, feriţi de contactele cu ceilalţi bolnavi.
Zilele de spital n-au fost tocmai plăcute; zilnic patru peniciline în fund, mâncare de regim fără sare, nimic de citit, nu aveam voie sa primim vizite. Singura mea distracţie era să mă uit pe fereastră. Chiar în faţa ei puteam vedea o clădire mare, lăsată în cărămidă, despre care am aflat că este pavilionul hepaticilor. Ceva mai departe, dincolo de gardul spitalului fumega un coş roşu de cărămidă; coşul fabricii Elena Pavel.Tot de la fereastră a trebuit să-i privim şi pe unchiu’ Sandu şi tanti Irina, când au venit să ne viziteze, într-o duminică în care sufla un viscol cumplit, ce îi făcea să se clatine pe picioare….Ne aduseseră mie portocale, iar maică-mii nişte pachete de ţigări, pe care aceasta se ducea să le fumeze la toaletă, cu complicitatea infirmierelor, cumpărată cu câteva generoase atenţii.
Ceva mai distractiv era seara, când în rezerva noastră luaseră obiceiul să vină la poveşti cu maică-mea asistentele de serviciu, Nu mai ţin minte despre ce se discuta, îmi amintesc doar că de una dintre aceste asistente, pe nume Paulina, m-am îndrăgostit. De altfel pe vremea aceea femeile în toată firea mă atrăgeau mult mai tare decât fetiţele. Fetiţele nu mă atrăgeau chiar de loc, Veronka fusese un accident. Şi în plus aveam se pare o slăbiciune deosebită pentru asistentele medicale. N-o iubisem eu şi pe Bözsi, care venea să-mi facă injecţii în cazurile de strictă necesitate şi era una dintre clientele cele mai fidele întru croitorie ale maică.mii? Când am auzit că urmează să se mărite, am plâns o jumătate de zi, fiindcă nutream speranţa că se va casători totuşi în cele din urmă cu mine, eu tare aş fi dorit s-o iau de nevastă…
Cu chiu cu vai, au trecut însă şi zilele de spital. Aerul libertăţii pe pria tare bine, atât mie cât şi maică-mii, iar pe mine avea să mă împingă chiar către faptele cele mai necugetate.
Trecuseră câteva zile de la externare. Maică-mea avea de făcut un drum în oraş şi a trebuit să mă lase pentru câteva ore singur. Adică nu tocmai singur, ci în grija Mariei, fosta servitoare a a bunicilor mei, care avea şi ea acolo, undeva pe la gura podului, o cămăruţă mizeră. Maria era foarte bătrănă, dar vârsta înaintată n-o făcuse să renunţe la băutură, trasul la măsea era singura mică plăcere pe care şi-o mai putea îngădui. Altminteri era o făptură mohorătă şi taciturnă, despre care se spunea că s-ar pricepe la farmece şi vrăjitorii şi că ar fi prietenă la cataramă cu dracul. Verilor mei le era cam frică de ea.
În ziua aceea Maria o luase de dimineaţă. Era mai posacă decât oricând. Am încercat să-i smulg câteva vorbe de laudă, recitându-i Muma lui Ştefan cel Mare şi Preda Buzescu, piesele mele de rezistenţă din repertoriu, dar ţi-ai găsit? Maria nu era mai sensibilă la poezie decât o şină de tren. De altfel a şi aţipit imediat, văduvindu-mă de preţioasa ei supraveghere…ceea ce îmi convenea foarte mult, căci demonul tocmai îmi şoptise ceva la ureche.
M-am strecurat în pod, am înhăţat câteva clişee fotografice, apoi m-am întors în cameră, m-am asigurat că Maria doarme buştean şi am început să arunc clişeele în sobă, aşa cum îl văzusem că face pe Puiu.
La un moment dat însă mi s-a părut că acestea ard cu flăcări prea mari şi mi s-a făcut frică: trebuia să sting focul, dar pentru asta era nevoie de apă, iar apa era tocmai în bucătărie. Noroc că am văzut pe bufet o sticlă cu alcool sanitar. Am luat sticla şi am deşertat cam jumătate din ea peste flăcări. Atunci din sobă a ieşit o flacară uriaşă,iar canapeaua, care era chiar alături, a luat foc. Un capăt al ei ardea, la celălalt Maria dormea fărp griji, ba chiar începuse să sforăie.
Nu mai era de glumit! M-am dus în bucătărie, am umplut un pahar mare cu apă şi m-am întors, ca să sting focul…Şi nu ştiu ce s-ar fi intâmplat mai departe, dacă n-ar fi apărut maică-mea tocmai la timp…
Aşa că micul incendiu a fost stins fără să se apeleze la ajutorul pompierilor, iar eu am încasat o bătaie soră cu moartea, căci – urla maică-mea, eram un derbedeu din care n-o să se aleagă nimic, un viitor delincvent ce ar trebui internat urgent într-o scoala de corecţie şi o făcusem de râs pentru totdeauna în faţa lui unchiu’ Sandu şi tanti Irina.
În vremea asta, Maria dormea liniştit mai departe şi cred că nu ar fi putut s-o trezească nici chiar o explozie nucleară.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: