am fost un copil reusit? (25)

Familia noastră era foarte eterogenă şi din punct de vedere religios. Bunică era romano-catolică practicantă (deşi fusese botezată la ortodocşi de popa din Ormeniş, cum aveam să aflu atunci când îi voi descoperi certificatul de botez), tata era un fel de ortodox pe cont propriu, care mergea la biserică numai de Înviere, nu-i putea suferi pe preoţi şi avea viziuni mistice cu Maica Domnului. Despre aceste viziuni a încercat să vorbească într-un rînd cu preotul paroh, care s-a mulţumit să ridice din umeri şi l-a caalogat probabil în sinea lui pe tata fie drept nebun, fie drept retardat. Doar Maica Domnului nu se arată aşa tam-nisam oricărui păcătos de enoriaş! În sfârşit maică-mea era atee, deşi în unele momente se arăta dispusă să admită că ,,s-ar putea să fie ceva’’.
Ateismul maică-mii trebuie că se lega de micul ei trecut comunist. Prin 45 sau 46 era încurcată cu un oarecare Şilaiev, secretarul Judeţenei de Psrtid Braşov, care a convins-o să se înscrie la comunişti. Atunci împrumutase ea de la biblioteca partidului o carte intitulatp Oameni primitivi, care a convins-o că religia este ,,opiul popoarelor” şi că, de fapt, departe de a fi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos a fost primul comunist din istorie. Dar avea şi activităţi umanitariste în cadrul UFDR (Uniunea Femeilor Democrate din Romănia); împletea, împreună cu prietena şi tovarăşa ei de idei Ana Toma (care bănuiesc că nu era totuşi una şi aceeaşi persoană cu celebra soţie a încă şi mai celebrului Pantiuşa) ciorapi de lână pentru comuniştii din Grecia, prinsă în vârtejul unui sângeros război civil între comunişti şi anticomunişti, care a durat cinci ani (1945 – 1949) şi a făcut mai multe victime decât ocupaţia nazistă.
Maică-mii se pare că nu i-a fost însă scris să îngroaşe pentru prea multă vreme rândurile partidului comunist, de unde a fost exclusă prin 49, când peste proaspeţii membri de partid a trecut tăvălugul verificărilor.
Oricum, nici ea, nici tata nu se prea sinchiseau de educaţia mea religiasă, care a fost lăsată în totaitate pe seama bunică-mii.
Am fost botezat romano-catolic, la ortodoxie aveam să trec mult mai târziu, pe la 40 de ani, sub influenţa lecturilor filocalice. Bunică-mea m-a învăţat să mă rog, îmi arăta pozele din cărţile sale de rugăciuni, îmi citea dintr-o cărticică viaţa Sfintei Tereza de Lisieux şi încerca, fără succes, să mă convingă s-o însoţesc la biserică
După ce am împlinit şapte ani şi eram deja elev în clasa întăi, s-a pus probema primei comuniuni. Iar pentru asta trebuia să fiu dus la nişte ore de catehizare, care se ţineau, într-o atmosferă de semi-clandestinitate, într-o mică anexă a catedralei romano-catolice de pe strada 7 Noiembrie (azi Mureşenilor). Mersul acolo era, într-un fel, o mică aventură, căci dacă erai văzut întîmplător de cine nu trebuia, puteai să ai unele neplăceri cu şcoala. Se povestea bunăoară despre o fetiţă căreia îi fusese luată cravata de pionier, deoarece fusese văzută mergând la biserică. Nu ştiu dacă povestea asta este adevărată, dar ştiu că în şcoli se desfăşura în anii aceia o campanie ateistă furibundă. Şi erau programate tot felul de activităţi a căror unică menire era aceea de a-i împiedica pe elevi să frecventeze biserica.Duminica dimineaţă eram momiţi să mergem la şcoală pentru a urmări emisiunea pentru copii de la televizor. Şi cum puţini dintre noi aveam televizoare acasă, măsura s-a dovedit eficientă: elevii veneau într-un număr destul de mare să-i vadă pe Daniela şi Aşchiuţă şi să privească, cu sufletul la gură, la aventurile echipajului Val-Vârtej. Iar atunci când numărul televizoarelor s-a înmulţit şi momeaa asta a început să nu mai funcţioneze, s-a inventat altceva: în fiecare duminică dimineaţă se desfăşuta la şcoală câte o activitate, se mergea ba la film, ba la teatrul de păpuşi, iar clasa cu cea mai bună frecvenţă era răsplătită cu un kilogram de bomboane. A ţinut şi chestia asta! Nu pentru că ne-am fi lăcomit la bomboanele alea proaste si ieftine, din care ne reveneau cam două de căciulă, ci pentru că fusese activat în noi spiritul de competiţie!
La fel de prost era văzut şi colindatul de Crăciun. De obicei ăn după-amiaza de Ajun eram convocaţi la şcoală, ca să ne primim de la învăţătoare carnetele de elevi cu mediile de pe primul trimestru. Dar carnetele erau doar un pretext: de fapt eram chemaţi pentru îndoctrinare. Ni se spunea că singurul obicei de iarnă autentic românesc era Pluguşorul, toate celelalte (colindatul, Steaua) nu sunt decât nişte forme penibile de cerşetorie. Apoi ni se proiectau diafilme sau ni se puneau discuri cu basme, iar carnetele de note ni se inmânau doar la sfârşit de tot, atunci când afară era deja de mult întuneric.
Iar pe la opt seara eram lăsaţi să mergem ân sfârşit, bine îndoctrinaţ, pe la casele noastre, unde ne aşteptau darurile lui Moş Crăciun, pe care comuniştii avuseseră însă grijă să-l metamorfozeze în mult mai cooperantul Moş Gerilă, cu simpatii evidente de stânga..
Iar politica asta s-a dovedit cât se poate de eficientă, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Sub inflenţa ei aveam să mă transform, începând de prin clasa a treia, dintr-un copilaş catolic cuminte, ce-şi făcea conştiincios rugăciunile seară de seară, într-un ateu militant care (spre disperarea bunică-mii) începuse să-şi îndoctrineze familia cu prelegeri de ateism

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: