despre paul vinicius

Frica de spaţiu, frica de timp ( text publicat în revista Astra,literatură arte şi idei nr 1-2,2015)

Mulţi autori îşi epuizează filonul poetic încă din primele lor volume, devenind, după aceea, monotoni şi repetitivi . Nu acesta este însă cazul lui Paul Vinicius, poet ,,fără generaţie”, situat undeva (dacă este să ţinem seama de criteriile istoico-literare curente) undeva la graniţa dintre optzecism şi nouăzecism, El face parte mai curând din categoria ,,franctiririlor singuratici’’, care, ignorând ultimele sau penultimele mode poetice, ,,ismele” de tot felul, se obstinează să se aventureze într-o înfrigurată căutare de sine. Riscul unei asemenea aventuri este lesne vizibil; această categorie de poeţi nu se bucură de obicei de graţiile criticii de întâmpinare, este de cele mai multe ori ocolită la împărţirea laurilor literari, dobândind treptat statutul unor ,,marginali” plasaţi în afara topurilor şi a clasamentelor de tot felul, dar şi a cârdăşiilor şi a cabalelor prezente în culisele literaturii. Despre Vinicius nu se poate spune că este un autor ignorat de comentatori, dar nici că s-a bucurat de recunoaşterea pe care ar fi meritat-o,iar laudele aduse cu jumătate de gură uneori pot să sune mai dureros decât contestaţia. Şi, cu toate acestea, trebuie spus că autorul Eclipsei este astăzi una dintre cele mai puternice şi mai originale voci lirice, iar poezia sa a înregistrat, de a lungul timpului, o linie ascendentă. Dacă în volumul său de debut, Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate (Editura Crater, 1998) se mai puteau înregistra unele inflexiuni şi sechele mazilesciene, cărţile ulterioare marchează efortul statornic al autorului de a-şi delimita cât mai tranşant propriul teritoriu, propriile teme şi propria sa retorică. Iar cea mai recentă dintre ele,Nopţi la maximum, dimineţi voalate (agol, 2014) poate fi considerată, fără doar şi poate, drept punctul de climax al unei lirici parcă din ce în ce mai autentice şi convingătoare. În răspăr faţă de modele minimaliste din ultima vreme, Vinicius este un ,,maximalist” care, dincolo de plăcerea afişată ostentativ a titlurilor kilometrice, practică o retorică a amplificărilor, care ridică, surprinzător, peisajele citadine de o deconcertantă şi căutată banalitate la dimensiunile peisajului metafizic, iar simpla anecdotă existenţială la cele ale mitului personal. Aşa se face că în poemele sale explorarea reportericească a realului se îmbină în mod fericit cu imaginarul de tip suprarealist, care deschide fante neaşteptate, ca în anumite tablouri ale lui Margritte spre necunoscut şi spre metafizic: ,,o zi cu soia prin oraşul gri/chipuri sculptate de angoasă silă plictiseală/şi ce altceva poţi face decât să te predai într-o speluncă/ cu mese jegoase în care numai vodca-I prietenoasă/şi singura care te piveşte ţintă/limpede/stăruitor în ochi – /în albastrul franc al lui bukowski//drink fuck and smoke plenty of cigarettes/piss and shit/those damn eyes fucked me forever//poate o mai fi rămas totuşi ceva loc/ pentru mine/în lună//sau în vreo femeie cu trăsături apoase/de icoană/şi creier/proaspăt despletiţi//de degetele părinteşti/ale unui ospiciu’’(o zi vaccinată de muncă). Trebuie menţionat că în textul citat inserţia din Bukowski nu are câtuşi de puţin caracterul inocent al unui joc intertextual, dimpotrivă; asemenea inserări, prezente cândva şi la Virgil Mazilescu au rolul de a secţiona textul, de a-l spulbera în segmente lingvistice între care funcţionează disonanţe şi tensiuni violente. Concret,în poemul de faţă, inserţia are virtuţile detonante ale unui explozibil, destinat să fisureze realul, producând acele crevase sau fante despre care vorbisem anterior. Printr-o asemenea tehnică a ,,alveolărilor” peisajul urban îşi pierde orice urmă de coerenţă, realul şi suprarealul se aglutinează , iar de orişiunde por să apară obiectele cele mai neaşteptate, generând percepţia acută a lumii ca haos: ,,tăind aerul nopţii/cu doar paşii tăi robotici/cărându-te(da/efectiv/cărându-te)/înspre casă/(…)numai cerul/deasupra/acelaşi acvariu cu peşti luminoşi/ce îţi anima noaptea/scuipându-ţi câte o coajă de stea/din loc în loc/echidistant/felinare//cine a gândit oraşul ăsta/ori a fost nebun/ori a rămas fără benzinăşi chibrituri – îţi spui- //şi exact în momentul imediat următor/din beznă/mâna unui boschetar/îşi înfăşoară /inima/într-un prezervativ’’ (asfalt fără lună). De data aceasta texul e spulberat nu doar sementic,ci şi la nivelul sintaxei, cu ajutorul semnelor de punctuaţie în exces (paranteze, lini ide pauză), ce devin instrumente poetice, acţionând ca nişte foafeci lingvistice cu care se face trecerea de la structură la non-structura producătoare de anxietate, de vreme ce nimic nu e mai terific decât lipsa de logică.
Pe fundalul unui asemenea décor urban, care nu mai conferă nici un sentiment de securitate (stare asemănătoare cu aceea a pietonului din oraşul modern despre care vorbea Walter Benjamin) se desfăşoară existenţa personajului liric, construit după aceeaşi tehnică maximalistă a amplificării despre care am mai vorbit . În poemele lui Paul Vinicius acesta îmbracă cel mai ades iposataza boemului noctambul , a stâlpului de local, a don juanului dezabuzat sau a marginalului singuratic din cartierele proletare, proiectaţi toţi la o scară mărită şi beneficiind (aşa cum se întâmplă şi în poemele cu lumpeni ale lui Ioan Es. Pop) de o anumită monumentalitate. Această gonflare a măştilor lirice tradează o anumită conştiinţă a vulnerabilităţii,tine de un ,,complex al vizierei” ce presupune costumaţiile stridente şi travestiurile burleşti, gesturile truculente şi histrionice, care ascund în spatele lor o anumită anxietate, legată de aspectele neliniştitoare ale timpului, dar şi ale spaţiului precum şi de crizele identitare: ,,de câte ori îmi privesc ceasul/mai mereu e târziu/şi s-a făcut deja iarnă//nici nu ştiu de ce o mai fac//vânzătoarea de la raionul de căciuli tricotate/din cozi de animale cântătoare/e o codană cârnă/uşor transpirată/parcă dat cu lac//ca să-şi vândă marfa sau/numai ca să se mărite/mi-o mulează chiar ea/cu degetele ei lungi/expresive/ca pe un prezervativ/ pe cap//(…)problema e că pe o ceaţă ca asta/tare bine ar fi să ai un frate geamăn/pe care să-l regăseşti/la fiecare colţ de stradă/al acestui stomac care ne digeră voios/numit capital/ca să nu te rătăceşti de tine însuţi’’ (fraţii mei semafoarele ). Gesturile de frondă, declaraţiile teribiliste aparţin şi ele, evident, de aceeaşi conştiinţă a vulnerabilităţii ontologice, implicând mişcările defensive, ascunse în spatele unei agresivităţi de paradă: ,,n-am avut norocul să mă nasc într-un bordel /şi poate de-aia nici nu am fost pregătit/pentru viaţă//(apropo:/n-aţi văzut niciodată/smocuri de iarbă/izbucnind/dintr-un cucui de asfalt?)//Cam asta e/mama şi tata nu mai sunt/albert înverzeşte iarba la un sanatoriu cu oameni liniştiţi/proaspăt tunşi şi frezaţi/glop/vale grasu’/tetea şi petruş/nu mai sunt nici ei’’(n-am avut norocul să mă nasc într-un bordel). Apar acum retrospecţiile, evocarea episoadelor dintr-o copilărie/adolescenţă rebelă, populate de personaje misterioase, iar episodul autobiografic se încarcă pe neobservate de conotaţii simbolice, sugerând aventura iniţiatică, trecerea de la o vârstă la alta, marcată de revelaţia sexualităţii, şi dobândeşte, în felul acesta parametrii mitului personal: ,, toate au mers şnur precum untul pe pâine/de la săritul gardului şi până la somnul dulăului vasile/dopat din vreme de noi/cu niscai medicamente//numai rosseta ne-a simţit/şi a ieşit pe geam ca o somnambulă/să se spele cu lună/aşa goală- goluţă cum era/iar noi ne-am bucurat ca proştii//şi dacă nu am fi văzut-o cu ochii nostril/am fi putut jura că nu era ea/cea pe care o vedeam//fiindcă ceva strain/metalic/colţuros şi înnegurat/I s-a strecurat în glas/încolăcindu-se şi năpustindu-se//(…)iar a doua zi/şi eu/şi vale-grasu’/şi glop/ne-am/trezit cu mult mai bătrâni/mai însinguraţi/mai izmene pe călător/şi am simţit/fiecare în albastrul lui/ interior/că ceva se rupsese definitiv’’ (vara în care îmi crescuseră cireşe după urechi iar rossetei un vierme în creier). Rosetta, invocată în poemul din care am citat, este o apariţie cât se poate de semnificativ pentru ,,bestiarul feminin” din lirica lui Vinicius, în care apare aproape obsesiv ideea legăturii dintre sexualitate şi extincţie, iar femeile care o traversează sunt de multe ori măşti ale morţii ce poate fi uşor intuită în spatele travestiurilor seducătoare şi al straturilor groase de fard.Acum erosul se transformă în thanatos, pântecele sexual devine unul devorator, sugerând aspectele neliniştitoare ale temporalităţii, pe care personajul liric le descoperă în profunzimea propriilor sale plasme organice, în ipostaza ,,dublului tenebros”: ,,o nebunie nu vine niciodată singură/din direcţie sigură/şi/nici cu mâna goală//poate lua şi forma acelei femei pârguite/numai valuri şi mişcare/ambalate-n haine moi/surâzătoare/din care ne priveşte însă/(dacă ştii să citeşti)/turela unui tanc//(…)iar odată în camera ta/chipul care te priveşte din oglindă/este negrul care îţi doarme prin artere/cam de când te-ai născut – /leit întunericului/din tine//un aproape necunoscut/la fel de intrigat ca şi tine//ţinând o vrabie moartă în mână’’ (zile în care spitalul 9 îţi dă ocol şi din coadă – şi muşcă). Astfel încât anecdotele autobiografiste din poemele lui Paul Vinicius s-ar putea cu uşurinţă înscrie în categoria mai largă a ,,ritualurilor de trecere”, se transformă în parabole existenţiale, tot aşa după cum panoramele citadine se metamorfozează în peisaj metafizic. Frică de spaţiu, frică de timp. Sunt probabil cuvintele-cheie cele mai potrivite pentru justa înţelegere a acestei lirici neliniştite. Spaţiul terifiază pentru că e haotic, descentrat sau mai exact nihilocentric; timpul, la rândul său,e unul ,,haotic”, ieşit de sub tutela liniştitoare a ciclicităţii sau a progresului şi are drept ultimă finalitate nihilul. Iar, în această ordine de idei,Paul Vinicius mi se pare unul dintre cei mai de marcă reprezentanţi ai acelei poezii pe care în mai vechile mele luări de cuvânt am numit-o apocaliptică

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: