fragment de roman

Cea mai mare parte a banilor mei se ducea pe ţigări şi pe băutură. Aveam chiar peste drum o cârciumă, unde îmi petreceam majoritatea timpului, înghiţind bere după bere cu o voluptate de sinucigaş, prefăcându-mă că mă uit la televizor şi răspunzând monosilabic la încercările timide ale patronului de a lega cu mine o conversaţie. Între anumite ore cârciuma este aproape pustie. Se umple mai ales seara, când încep jocul de table, discuţiile despre fotbal, femei şi politică, iar cuvântul pronunţat cu cea mai mare frecvenţă este denumirea populară a organului genital bărbătesc. De obicei stau singur la masă, n-am fost niciodată un individ prea sociabil şi nu pot comunica decât cu persoanele care îmi sunt foarte apropiate, aşa că particip foarte rar la discuţii, mă mulţumesc să ascult, dar ce cele mai multe ori nici măcar nu ascult, pur şi simplu mă uit pe pereţi. Masa mea e întotdeauna undeva mai la margine. Când vreunul dintre clienţii obişnuiţi ai localului (aici vin mereu aceleaşi persoane, toţi se cunosc după nume, dar mai cu seamă după porecle, ca şi cum fi membri unei familii din care eu personal îmi îngădui însă a nu face parte.) vrea să intre în vorbă cu mine mă simt stânjenit: trebuie să fac pe normalul, iar eu nu mai sunt de multă vreme normal. Din fericire, cei care vor să discute cu mine nu sunt prea numeroşi. Faptul că sunt atât de murdar şi atât de neîngrijit le provoacă probabil o anumită repulsie, căci cârciuma asta nu e nici pe departe una de lumpeni, e o cârciumă de bărbaţi serioşi, de taţi de familie, de pensionari venerabili, de oameni cu maşină şi apartament, care nu dau cu siguranţă nici doi bani pe mine, deşi se grăbesc să mă felicite atunci când mă văd din întâmplare la televizor. De fapt statutul meu e aici oarecum similar cu cel al lui Oacă.
Oacă e singurul lumpen pe care patronul îl îngăduie în local, pentru că e relativ curat, nu cere niciodată pe datorie, nu cerşeşte ţigări (eu mai cerşesc câteodată) şi îşi vede de băutura lui fără să deranjeze pe nimeni. Acum cere de pomană în intersecţia de la Vergului, căci şi-a pierdut agilitatea degetelor, care făcuse pe vremuri din el unul dintre hoţii de buzunare cei mai redutabili ai Bucureştiului. Imediat după nouăzeci, când plecase să-şi încerce talentele în Germania, a făcut însă, ademenit de nişte ţigani, prostia să se amestece într-o spargere. Dar cum spargerile nu erau tocmai specialitatea lui, târăşenia asta l-a costat vreo şapte ani de pârnaie, care s-au adăugat celor vreo nouă-zece pe care izbutise sa-i adune până atunci. În total să tot fie vreo şaptesprezece – îmi spune Oacă nu fără mândrie: pentru el statul la puşcărie nu are nimic degradant, degradantă e numai munca, pe care o tratează cu un dispreţ suveran. Susţine că n-a muncit niciodată şi obişnuieste să adauge, clipind şmechereşte din ochi: ,,Eu m-am născut obosit, dom’ inginer”. Din cauza asta evită adăposturile pentru oamenii străzii, unde ar putea să beneficieze de un pat şi de o farfurie cu ciorbă: acolo e interzis consumul de alcool, iar azilanţilor li se solicită uneori să dea zăpada sau să măture frunzele, lucruri pe care Oacă le respinge principial, fiindcă sunt în total dezacord cu concepţia lui de viaţă. Aşa că s-a resemnat să înnopteze prin parcuri sau prin subsoluri de bloc, mai rar în maşina vreunui beţiv caritabil întâlnit din întâmplare la cârciumă şi are doar o singură nemulţumire: că I se iveşte foarte rar posibilitatea de a face un duş. De fapt aşa am şi intrat în vorbă, într-o seară când cârciuma era arhiplină şi am reuşit să găsesc un loc liber doar la masa lui Oacă, faţă de care clienţii localului păstrează întotdeauna o rezervă politicoasă. Am sorbit pe nerăsuflate două sticle de bere, încercând să-l ignor pe tovarăşul meu de masă, care se războia cu un pet la doi litri, din care mai rămăseseră doar câteva degete. Oacă e un bătrân mărunţel şi foarte zbârcit, îmbrăcat într-un costum cafeniu destul de decent; la el te frapau mai ales ochii, nişte ochi mici şi negri, foarte însufleţiţi, care alergau cu repeziciune în toate părţile, trădând o mare vioiciune de spirit. Din când în când, ochişorii aceştia vioi se opreau acum cu o oarecare stăruinţă asupra mea, ceea ce îmi crea o uşoară senzaţie de disconfort, căci nu-mi place să fiu privit şi consider orice privire prea insistentă un adevărat atentat la dreptul meu la intimitate. În definitiv, poate că toţi oamenii ar trebui să fie obligaţi prin lege ca, ori de câteori îşi părăsesc vizuinile, să poarte nişte ochelari negri, căci să-ţi expui ochii în public mi se pare un act la fel de indecent ca şi exhibarea organelor genitale şi în plus, privirile astea, pe care ţi le adreseză cine vrei şi cine nu vrei, constituie, fără doar şi poate, o formă de hărţuială. N-ar trebui să se vorbească doar despre hărţuiala sexuala, ea reprezintă numai un caz particular, ci despre hărţuială în general, pe care poate oamenii normali pot s-o suporte cu uşurinţă, dar pentru mine e aproape cu neputinţă de îndurat atunci când nu sunt sub influenţa alcoolului. De asta mi-am stricat soneria şi interfonul, de asta am grijă să încui mereu uşa de două ori după mine, de asta îmi ţin cu săptămânile telefonul închis, de asta am acoperit până şi oglinda din baie cu un prosop. Dar Oacă nu pare a se sinchisi de starea nervilor mei, fiindcă îşi drege glasul de câteva ori, apoi mă întreabă de-a dreptul, fără fasoane, dacă nu cumva mi se pare că miroase urât. N-a mai apucat să facă o baie de vreo trei săptămâni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: