fragment de roman

E ciudat că şi pe prima mea iubită o chemase tot Ada. Aveam pe atunci vreo nouă sau zece ani şi locuiam cu părinţii într-un oraş muncitoresc din Transilvania. Ada era vecina mea, stătea chiar peste drum de noi, într-o casă înaltă şi posomorâtă, cu aer de cazarmă prusacă, şi se deosebea foarte mult de ceilalţi copii din vecinătate, părea o mica prinţesă. Avea hainele cele mai frumoase, nu vorbea niciodată urât şi nu lua parte la jocurile noastre violente şi zgomotoase. În timp ce taţii nostri lucrau la uzină, erau strungari, lăcătuşi sau electricieni, tatăl Adei era scriitor, publicase câteva romane, bucurându-se chiar de o mică notorietate. Dar mai ales Ada cânta foarte bine la pian.
Câţiva copii de pe strada noastră luam lecţii de pian cu doamna Cantuniary, o profesoară de muzică ieşită la pensie, care se străduia, după puterile ei, să ne înveţe tainele acestui instrument. Cei mai mulţi dintre noi nu aveam însă nicio înclinaţie muzicală, mergeam la aceste ore doar la sâcâiala părinţilor, iar doamna Cantuniary era extrem de nemulţumită de noi, dându-ne mereu exemplul Adei, despre care spunea că are un talent deosebit şi că ar trebui să urmeze şcoala de muzică. În scurt timp, această fetiţă gânditoare şi palidă, cu păr foarte negru şi genele foarte lungi, deveni un soi de asistentă a doamnei Cantuniary, încercând să-i înveţe pe cei mai neîndemânatici dintre noi (printre care mă număram şi eu) câteva solfegii elementare.
Orele de pian aveau loc de două ori pe săptămână, dar, pentru că nici unul nu aveam pian acasă (nici măcar Ada) trebuia să mergem zilnic să exersăm, aşa că întotdeauna în jurul pianului negru şi cam hodorogit al doamnei Cantuniary erau adunaţi câţiva copii care îşi aşteptau rândul, într-o disciplină desăvârşită, căci acest salon vechi, cu bibelouri ciudate şi mobile de pe vremea Habsburgilor, le inspira un mare respect . Dacă se întâmpla să fie de faţă, când vreunul dintre noi greşea o notă, o durată sau o pauză, Ada se aşeza lângă el, pe taburetul pe care stătea de obicei profesoara, şi se apuca să-i arate cum ar fi trebuit să interpreteze corect. Eu eram unul dintre cei care greşeau cel mai des, nu pentru că eram mai stângaci decât ceilalţi, de multe ori o făceam cu intenţie, prefâcîndu-mă mai puţin iscusit decât eram în realitate pentru că vroiam ca ea să vină lângă mine, fiindcă mirosea frumos şi fiindcă atunci când îmi atingea mâinile ca să-mi corecteze tuşeul simţeam o înfiorare plăcută.
Tot Ada a inventat, într-o lungă vacanţă de vară, şi jocul de-a teatrul. Ne adunam în curtea ei, unde era un chioşc care putea să servească foarte bine drept scenă; o pătură roşie slujea drept cortină, iar decorurile puteau fi improvizate din te miri ce: câteva bucăţi de carton pe care desenam cu creion colorat păduri sau castele, câteva scaune de grădină, o zdreanţă mare de mătase albastră care putea să închipuie când marea, când cerul. La început cântam, spuneam poezii sau interpretam scurte scenete inspirate din basmele cunoscute sau din ce mai vedeam la televizor, iar singurul nostru spectator era tatăl Adei, un domn cărunt şi curat ca o farmacie, care la sfârşit se ridica în picioare, aplauda zgomotos şi le împărţea actorilor caramele. Pipa lui răspândea o aroma plăcută de tutun bun, care nu semăna deloc cu duhoarea ţigărilor ieftine pe care le fumau taţii nostri.
Fireşte, în toate aceste scenete personajul principal era Ada. În timp ce noi ne urcam pe scenă în hainele noastre de zi cu zi, Ada apărea într-o rochie roz, puţin mâncată de molii, care îi ajungea pînă la calcâie, descoperită (ne spunea ea cu mândrie) într-o ladă din pod, se chinuia să păşească pe nişte pantofi cu tocuri şi îşi farda uşor ochii şi buzele. Celelalte fetiţe o invidiau de moarte, mai cu seamă Irina, o roşcovană puţin mai mare ca noi, tunsă băieţeşte, căreia începuseră să i se împlinească sânii şi şoldurile. Întotdeauna la împărţirea rolurilor se lăsa cu ceartă, iar tatăl Adei trebuia să ne arbitreze. Ada nu se amesteca niciodată în aceste discuţii, stătea deoparte, uitându-se parcă de sus la toată agitaţia şi gâlceava noastră. Nu părea să se sinchisească nici măcar dacă, punându-şi mâinile în şolduri, aşa cum făceau vecinele noastre când începeau să zbiere una la alta din pricina vreunei găini rătăcite, Irina se pornea să strige că ei i s-ar cuveni rolul principal pentru că e în clasa a cincea, are ţâţe, păr sub brat şi gagic la şcoala profesională. În asemenea situaţii, tatăl Adei hotăra că interpreta rolului principal trebuie să fie decisă prin vot, iar cea aleasă era mereu Ada, pentru că pe roşcovana de Irina n-o simpatiza nimeni, deoarece era certăreaţă şi nesuferită. Nu-mi plăcea nici mie, deşi când îi vedeam rotunjimile simţeam câteodată anumite furnicături, în schimb îmi plăcea tot mai tare de Ada. Mă ţineam după ea ca un căţeluş, iar de la un timp mi-am luat inima în dinţi şi am început să-I fac din când în când nişte mici daruri: ba un măr, ba câteva mărci poştale, ba nişte fotografii de actori, ba o ascuţitoare, odată chiar şi un peşte de sticlă, pe care reuşisem să-l subtilizez din vitrina cu bibelouri a maică-mii. Când îi ofeream aceste ofrande, Ada lua darul, se uita la el lung şi parcă oarecum condescendent, se înroşea puţin, apoi mă săruta uşor pe obraz şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte brusc de ceva, o lua dintr-o dată la fugă. N-am avut avut niciodată îndrăzneala să o urmez.
Cât de mult mi-aş fi dorit ca în spectacolele noastre (cărora nu ştiu de ce le ziceam ,,serbări”) să fiu partenerul Adei! Dar nu eram ales niciodată, primeam numai roluri mărunte, iar de multe ori nu primeam nici un rol, sarcina mea era aceea de a trage cortina sau de a muta decorurile, căci, aşa cum am spus, ceilalţi copii nu mă plăceau şi m-au privit mereu cu o anumită suspiciune, ba chiar cu o anumită ostilitate. Dacă n-ar fi fost Ada la mijloc aş fi renunţat bucuros la jocul de-a teatrul şi m-aş fi jucat singur, aşa cum făcusem şi până atunci de multe ori, dar nici Ada nu mă băga prea tare în seamă. Zile la rând nu-mi adresa nici un cuvânt, nu-mi arunca nici măcar o privire, pentru ca apoi, atunci când mă aşteptam mai puţin, să se apropie dintr-o data de mine, şi, fără să spună nimic, să mă sărute pe frunte sau pe obraz.
Toate acestea aveau să se schimbe însă într-o bună zi ca din senin. Ada tocmai ne spusese, arătându-ne câteva file dactilografiate, că a sosit momentul să terminăm cu copilăriile şi să jucăm o piesă adevărată. Piesa se numea Regina fluturilor şi fusese scrisă cu doi ani în urmă de tatăl ei pentru serbarea de la sfârşitul anului şcolar. Rolul principal îi aparţinuse fireşte Adei. Îmi amintesc că era o piesă scrisă în versuri care mi se păreau că sună foarte frumos, aşa că în curând ajunsesem să le ştiu pe toate pe dinafară. De data asta nu mai primisem un rol mărunt, primisem principalul rol de băiat, eram regale trandafirilor.
Am început repetiţiile. Acum nu se mai improviza, rolurile trebuiau învăţate pe dinafară, iar lucrurile mergeau destul de anevoios, pentru că nu toţi actorii aveau o ţinere de minte grozavă. Când vreunul din ei se poticnea, Ada îşi încrunta sprâncenele şi îi azvârlea vinovatului o asemenea privire încât acesta se înroşea la faţă şi lăsa ochii în jos, de parcă s-ar fi aflat în faţa unui adult. Numai Irina nu pleca ochii, o înfrunta pe Ada din priviri şi îşi arăta dinţii puternici, într-un zâmbet batjocoritor, care semăna mai curând cu o strâmbătură.
În sfârşit, toţi şi–au învăţat rolurile şi s-au familiarizat cu indicaţiile de regie pe care ni le dăduse tatăl Adei, iar spectacolul trebuia să se desfăşoare în duminica următoare. De data asta era unul special: la el fuseseră invitaţi şi părinţii nostri, care ne ajutaseră să ne înghebăm de bine de rău nişte costume, şi avea să fie urmat de o mica petrecere. Cu o zi înainte devenisem însă deja iubitul Adei. După ultima repetiţia, când toţi ceilalţi copii s-au împrăstiat pe la casele lor, aceasta mi-a făcut semn să mai stau puţin şi m-a întrebat dacă vreau să văd aripile ei de fluture. Fireşte că vroiam să le văd. Atunci Ada m-a luat de mână şi mi-a spus că vom merge în pod. Câte nu auzisem despre podul acesta! Prietena mea ne vorbea uneori despre el ca despre un loc plin de lucruri ciudate, un fel de peşteră magică, unde (aşa cum voi afla mai târziu ) îi plăcea să stea singură ore întregi, răsfoind reviste ilustrate de acum cincizeci de ani sau jucându-se cu tot felul de relive de familie prăfuite pe care părinţii ei nu se înduraseră să le arunce. Erau acolo mobile vechi cu numeroase sertare, o pendulă stricată, lăzi pline de vechituri, o uriaşă oglindă ciobită, cărţi şi ziare vechi, cutii cu măşti de gaz din timpul războiului, instrumente bizare despre care era greu de spus la ce ar fi putut folosi. Nu peste mult timp aceste obiecte aveau să-mi devină familiare, dar când am pătruns pentru prima data acolo aproape că mi s-a tăiat respiraţia de mirare. Aveam şi noi pod, dar în podul nostru nu erau decât cîteva sârme de rufe, suportul pomului de Crăciun şi mai ales praf, foarte mult praf.
Când am am ajuns sus, Ada a deschis o ladă, a scos de acolo aripile de fluture şi mi le-a întins. Se vedea după faţa ei că era foarte mândră de ele: erau făcute din mătase albastră întinsă pe un cadru de sărmă şi îmbodobite cu numeroase cerculeţe de staniol, care, în bătaia puternică a soarelui, ce pătrundea cu generozitate printr-o lucarnă, străluceau în toate culorile. Nu mi-a putut stăpâni o fluierătură de admiraţie. Ada, care îşi pusese între timp în creştetul capului nişte antene meşteşugite din aceeaşi mătase albastră, m-a lăsat să le contemplu în voie, apoi a venit lângă mine şi mi-a cerut s-o ajut să şi le prindă de spate. Pe urmă s-a dus la oglindă, s-a privit multă vreme şi, încântată pesemne de imaginea ei, a început să se plimbe prin faţa mea cu paşii săi semeţi de mică prinţesă, de parcă s-ar fi aflat la o paradă a modei. O priveam cu ochi mari. Şi era să leşin de emoţie când s-a apropiat de mine, m-a îmbrăţişat şi m-a întrebat dacă vreau să fiu iubitul ei şi să ne sărutăm ca oamenii mari.
Am fost iubiţi o jumătate de vară. Ne izolaserăm de toţi ceilalţi copii, care uneori strigau în urma noastră vorbe batjocoritoare. Ne plimbam pe lângă terasementul căii ferate, unde creşteau nişte floricele galbene, din care culegeam buchete mari ca să I le dăruiesc Adei. Ne uitam după trenuri, Ne plăceau mai ales trenurile lungi de marfă şi ne plăcea mirosul fumului de locomotive. Dar locul nostru preferat rămânea podul. Aici am născocit într-o zi un joc nou. Ne puneam câte o mască de gaz, căci ne amuzau la nebunie boturile lor caraghioase (Ada le botezase Loli şi Troli), ne duceam în faţa oglinzii, şi lipeam boturile celor celor două măşti unul de altul într-un fel de sărut prelungit, care putea să dureze minute întregi. Alteori ne strecuram în camera Adei, ne culcam unul lângă celălalt, ne acopeream până la ochi cu o cuvertură şi ne prefăceam că dormim, fiindcă Ada zicea că iubiţii trebuie să doarmă împreună. Hotărâserăm că atunci când o să fim mari ne vom căsători. Dar la începutul toamnei mobilele din casa de peste drum au fost încărcate în două camioane mari, care au dispărut într-o direcţie necunoscută şi odată cu ele a dispărut şi Ada, pe care n-am mai văzut-o de atunci niciodată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: