fragment de roman

De data asta o făcusem lată de tot, nu m-am oprit din băut vreo trei săptămâni şi poate că n-aş fi făcut-o nici atunci dacă nu mi s-ar fi terminat banii. M-am trezit din beţie într-o stare de mahmureală cumplită. Întregul meu corp era parcă o bucată mare şi flască de gelatină, mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia am reuşit să-mi aprind o ţigară, gura îmi era uscată, stomacul îmi zvâcnea dureros. M-am târât până în baie, m-am clătit de câteva ori cu apă rece pe faţă, apoi mi-am făcut curaj şi am dat la o parte prosopul cu care acoperisem oglinda. Arătam groaznic, mai groaznic ca niciodată: aveam ochii injectaţi, obrajii pigmentaţi într-un galben-pământiu cadaveric, buzele vinete. În aceste trei săptămâni nu mă atinsesem de săpun şi de pieptene, duhneam ca un hoit şi de asta pesemne la cârciumă fusesem ocolit în ultimele zile chiar şi de Oacă.
De altfel acesta a început să apară de la timp însoţit de o ţigancă deşirată şi slabă, despre care pot afirma cu certitudine că e una dintre cele mai urâte femei pe care le-am văzut vreodată. Cei doi par să-i ignore cu desăvărşire pe ceilalţi consumatori. Beau şi se ospătează, căci, după ce au golit câteva peturi de bere, femeia scoate dintr-o sacoşă murdară o franzelă şi un pachet unsuros de salam ieftin, din care ciugulesc amândoi fără grabă. După ce termină de mâncat, Oacă are grijă întotdeauna să îndepărteze cu meticulozitate toate firimiturile de pe masă şi să arunce resturile la coş. Am băgat de seamă, tot spionându-I, deoarece acest cuplu neobişnuit a izbutit să-mi stârnească o anumită curiozitate, că uneori mâinile lor se ating ca din întâmplare. Deşi o asemenea scenă ar trebui să pară grotescă, poate chiar indecentă, în realitate ea nu are are nimic nimic caraghios sau dezgustător, emană, dimpotrivă, o tandreţe aparte, un soi de solidaritate în declasare şi în mizerie. Mie nu mi-a mai atins de multă vreme mâinile nicio femeie.
Pe vremuri am fost un romantic, credeam în dragoste, dar n-am avut parte decât de dezamăgiri. Cele câteva femei pe care le-am iubit şi care îmi place să cred că m-au iubit şi ele la rândul lor m-au părăsit, mai devreme sau mai târziu, şi totuşi în inima mea a existat, pînă nu foarte demult, o nevoie uriaşă de dragoste. Îmi doream să iubesc şi să fiu iubit şi totuşi eşuam de fiecare data. M-am amăgit spunându-mi mereu că nu întâlnisem încă femeia potrivită, femeia de care să mă îndrăgostesc cu o dragoste mai puternică decât viciul care mă macină încă din adolescenţă. După plecarea Nadiei nu mai nutresc însă nici o iluzie: sunt probabil (şi ar fi nefiresc să nu se întâmple aşa) un individ absolut incapabil de a iubi în adevăratul înţeles al cuvântului. Ceea ce socotisem eu dragoste nu era decât un sentimentalism ieftin, un fel de autoexcitare a fibrelor sufleteşti care nu putea să conducă decât la suferinţă şi singurătate. Neoamenilor nu le este îngăduit să se gândească la dragoste, inima lor este croită după alte tipare decât cea a oamenilor obişnuiţi. Din acest punct de vedere, Oacă îmi este cu siguranţă superior. Nu întâmplător Nadia mi-a reproşat de atătea ori că aş fi un monstru de egoism. Dacă e adevărat ce scria un rus oarecare: cum că s-ar putea reprezenta infernul ca pe o cuşcă făcută din oglinzi, unde nu-ţi poţi vedea decât propria faţă multiplicată la infinit, atunci neomul este cu siguranţă a făptură a iadului.
Acum îmi vine să râd de naivitatea cu care crezuzem în câteva rânduri că am întâlnit în sfârşit femeia capabilă să mi se dăruiască în totalitate, sau, mai exact spus, femeia dispusă să trăiască alături de mine una dintre acele iubiri mistuitoare şi unice, cum sunt acelea despre care citim în romane. Dar experienţa avea să-mi dovedească faptul că în realitate femeile sunt destul de puţin interesate de dragoste după ce trec de vârsta adolescenţei. Pe unele le interesează banii, pe altele cariera, sexul sau cărţile de bucate, există şi o categorie destul de raspândită care îşi idolatrizează propriile progenituri, dragostea, vreau să spun dragostea pentru un bărbat, rămânând întotdeauna însă pe ultimul plan. Şi nici nu e de mirare că se întâmplă aşa, căci ea este un lucru cumplit, care presupune renunţarea la orice altceva, sacrificiul de sine dus până la limitele sale supreme, o configuraţie sufletească asemănătoare cu aceea a marilor asceţi sau întemeietori de religii. Ceea ce numim îndeobşte dragoste nu este de cele mai multe ori decât atracţie fizică sau empatie intelectuală, plăcerea de a înfătui anumite lucruri în comun, ataşament ori camaraderie, atunci când nu e, pur şi simplu, obişnuinţă. De aceea, după despărţirea de Nadia, nu m-am mai ataşat de nicio femeie, mi s-ar fi părut o ipocrizie. Nici măcar în numele secreţiei de hormoni, căci am ajuns slavă domnului la o vârstă când aceasta nu mai e chiar aşa abundentă, şi am început să beau cu şi mai mult înverşunare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: