fragment de roman

Nu se mai poate aşa, va trebui s-o las mai domol cu băutura. Deocamdată trupul meu rezistă eroic, e un trup de treabă, un trup cumsecade, care mă slujeşte cu credinţă de şaizeci de ani şi care-mi suportă excesele cu stoicism. Nu sufăr de nici o boală cronică, de fapt n-am fost niciodată bolnav cu adevărat, n-am trecut niciodată de faza simplelor guturaiuri sau indigestii şi totuşi mă port incalificabil cu acest corp care s-a străduit din răsputeri să nu-mi pricinuiască nici un necaz: îl las nespălat şi neîngrijit, îl hrănesc anapoda, îl otrăvesc cu tutun şi cu băutură, deşi el e prietenul meu cel mai apropiat, de fapt singurul meu prieten. Din nefericire, eu nu pot să-i răspund cu aceeaşi dragoste, cred că nutresc faţă de el o aversiune ascunsă. Oare nu cumva aşa se manifestă schizofrenia? Oamenii în general ştiu să-şi folosească trupurile cu înţelepciune, eu nu-l mai folosesc la nimic pe al meu, mi se pare un soi de apendice pe care sunt nevoit să-l tîrăsc peste după mine, ca pe un bagaj pe cât de inutil pe atât de greu de purtat, de care ai vrea tot timpul să te descotoroseşti şi pe care totuşi continui să-l cari mai departe în virtutea obişnuinţei. Unii vorbesc cu înflăcărare despre frumuseţea trupurilor, dar să fim serioşi, domnilor, corpul omenesc este frumos numai în aparenţă, căci, dacă dai la o parte, cu ajutorul închipuirii, pelicula subţire de epidermă, te găseşti în faţa unei privelişti imunde şi dezgustătoare: viscere colcăitoare, umori şi secreţii, materii pestilenţiale –toate într-o forfotă necontenită şi într-o viermuială perpetuă, ca atunci când dai la o parte brusc un bolovan şi vezi cum nişte gângănii scârboase încep să mişune derutate în toate părţile, speriate de lumina ce le-a năpădit pe neaşteptate. Actele noastre fiziologice sunt de o urăţenie dezarmantă, care frizează grotescul. În timpul liceului, când încă nu-mi conştientizasem neomenia, fusesem îndrăgostit de o colegă. Era cea mai frumoasă fată din clasă şi toţi băieţii îi făceau curte, dar eu nici măcar nu îndrăzneam să-I fac curte. Mă mărgineam s-o admir de la distanţă, să-i scriu versuri, pe care apoi le aruncam la gunoi şi să trăiesc cu ea în închipuire, nu scene erotice, ci scene de o mare tandreţe. Totul s-a sfîrşit însă când am surprins-o din întâmplare sărutându-se cu un coleg. Aveam sentimentul că fusesem trădat, iar inaccesibila mea iubită şi-a pierdut aureola care o învăluise pînă atunci, transformându-se într-o adolescentă oarecare. Totuşi continuam s-o iubesc. Dar am descoperit curând o metodă infailibilă, pe care am folosit-o de altfel şi cu alte prilejuri, de a mă elibera de această pasiune pe care în mintea mea ajunsesem să o compar cu o maladie ruşinoasă. Am început să mi-o închipui pe Helga (căci aşa o chema) chircită pe scaunul toaletei, chinuită de nişte crampe cumplite şi defecându-se zgomotos, iar pe măsură se imaginea se concretiza, încercam să inventez noi şi noi amănunte scabroase, pînă când aveam senzaţia de nod în stomac şi mă duceam împleticindu-mă să vomit. Închipuirea mea lucra cu atâta eficacitate (de fapt cred ca singura mea calitate a fost totdeauna imaginaţia) încât ajunsesem să simt şi în realitate, atunci când mă apropiam din întâmplare de Helga, o duhoare uşoară şi nu peste mult am izbutit să mă uit la ea cu indiferenţa cu care te uiţi la o oală de noapte. Oricum am suci-o şi am învârti-o, fiziologia e tot ce poate să fie mai inestetic şi mai dezgustător. S-au scris atâtea poezii de dragoste şi totuşi actul copulaţiei nu are nimic poetic, e mecanică pură. Îmi amintesc că în timpul studenţiei am fost convins de nişte prieteni să mă uit cu ei la un film porno, iar după zece minute, spre surprinderea tuturor, am izbucnit într-un hohot isteric de râs: ceea ce vedeam pe ecran mi se părea că seamană întru totul cu o secvenţă dintr-o comedie mută, era exact acel ,,du mécanique plaqué sur du vivant” în care ar consista, după unii, esenţa comicului. Nu, pe mine filmele porno nu mă excită, doar mă scârbesc sau mă fac să râd, eu n-am putut să văd niciodată un penis în erecţie fără o accentuată senzaţie de dezgust.
Sila sau, în cel mai fericit caz, indiferenţa faţă de propriul meu corp face parte din simptomatologia neomeniei. Oamenii şi-au respectat totdeauna corpurile, dar astăzi acestea au devenit obiectul unui adevărat cult; vechea poruncă evanghelică ,iubeşte-ţi aproapele” a fost înlocuită de una nouă: Iubeşte-te pe tine însuţi mai presus de orice, adică iubeşte-ţi corpul, pentru că eşti numai corp, toate celelate sunt bazaconii, bune cel mult pentru babele bisericoase. Ei bine, eu n-am de gând să particip la un asemenea cult, pur şi simplu pentru că nu vreau, nu mă intereseaza, stiu prea bine că acest corp, pe care unii se străduiesc să-l întreţină ca pe o limuzină de lux nu-i decât o grămadă de maţe pline de excremente. Aşa cum refuz să mă uit la filmele porno, care mi se par nişte comedii groteşti sau, mai exact nişte parodii de prost gust. Sexul ucide dragostea (ştiu asta din proprie experienţă) şi poate fi învins doar prin dragoste. Căci adevărata dragoste nu are nici o legătură cu fiziologia. Iar, în această ordine de idei, sexul e doar un înlocuitor, destinat celor incapabili de dragoste.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s