fragment de roman

Ada har ett vackert hus. Detta hus är beläget på en lugn gata, i närheten av skogen.
Ada nu locuieşte peste drum de o cârciumă, locuieşte aproape de o pădure. Este o pădure bătrână de brazi. Doar ici şi colo se poate vedea cum străluceşte în soare câte un trunchi argintiu de mesteacăn. Chiar dacă n-am văzut-o pe Ada decât în fotografii, mi-o pot lesne închipui făcându-şi plimbarea zilnică prin pădure. Este înaltă şi subţiratică, are un mers graţios, paşi eleganţi şi plini de supleţe. Străbate fără grabă potecile acoperite de muşchi, îndreptîndu-se spre luminişul unde se răsfaţă un mic lac foarte limpede, în care Adei îi place să se privească. E destul de mulţumită de înfăţişarea ei: are părul castaniu-deschis şi nişte ochi căprui, mari şi plini de melancolie, care bat câteodată în violet. Fruntea e înaltă, boltită, marmoreeană, sprâncenele – subţiri şi arcuite, genele – mătăsoase şi lungi, ca ale fetiţelor din poveştile nordice. Obrajii , fardaţi cu foarte multă discreţie – căci cine ştie să se fardeze cu mai multă pricepere decât o actriţă? – au culoarea ivoriului şi moliciunea catifelelor vechi. Nasul e potrivit, nici prea mare nici prea mic, buzele foarte roşii şi senzuale, bărbia – puţin ascuţită. Neîndoielnic, Ada este frumoasă.
Încep să fac progrese la suedeză:
Ada är vacker. Hon är min underbara kvinna. Om Ada inte skulle existera, skulle jag inte heller existera.
În nopţile cu lună plină în pădure e lumină ca ziua. Ada vine în pădure şi noaptea, mai ales în nopţile de vară, când aerul e îmbălsămat de mireasma tare a florilor, care zbucnesc pretutindeni. Lacul se găseşte la picioarele unei coline, de unde Ada poate privi luminile îndepărtate ale oraşului, dar poate privi mai ales stelele care se văd de aici cu o claritate de neînchipuit. Ochii ei fixează mult timp salbele de constelaţii, în timp ce în minte încep să-i răsune replicile unuia dintre primele ei roluri, Mona din Steaua fără nume, care îi adusese odinioară pe scenele din România un mare succes. Cât de emoţionată fusese în seara premierei, la finalul spectacolului, când a fost copleşită de mulţimea aplauzelor şi a ovaţiilor, a primit câteva coşuri cu flori, s-a simţit iubită şi admirată! Acum a învăţat să-şi privească succesele cu indiferenţă. Nu se mai consideră decât o foarte bună profesionistă, care îşi face cum trebuie meseria, şi s-a deprins să-şi trateze admiratorii cu o anumită detaşare, poate chiar cu o uşoară condescendenţă, fiind convinsă că nu primeşte din partea publicului decât ceea ce i se cuvine de drept. Nu se poate spune despre ea că ar fi încrezută, dar, după aproape două decenii de teatru, a ajuns să-şi cunoască, mai bine decât oricine, valoarea şi are convingerea că laudele pe care i le aduc cronicarii dramatici nu sunt câtuşi de puţin exagerate: este, fără îndoială, o mare actriţă.
Sigur, toate acestea nu se petrec decât în imaginaţia mea.
Ada îţi iubeşte mult trupul şi îi place să îl privescă. Ştie prea bine cât de multe îi datorează acestui trup longilin, în aparenţă destul de firav, dar înzestrat în realitate cu o uriaşă vitalitate, cu muşchi puternici şi cu oase rezistente, dar mai ales cu o capacitate plastică neobişnuită, care îi permite să exprime, printr-o simplă mişcare sau doar printr-o simplă încordare, trăirile cele mai felurite. Pe scenă Ada este uluitoare mai ales în momentele ei de tăcere, atunci când limbajul trupului său ia locul cuvintelor şi când, printr-o coregrafie subtilă, în care sunt antrenate până şi piesele cele mai mărunte ale acestui angrenaj complicat, corpul capătă puterea de expresie a unei capodopere plastice, ale cărei modulaţii fac vizibilă viaţa misterioasă a sufletului. De aceea Ada îi consacră trupului său un cult aproape religios. În nopţile liniştite de vară, pădurea devine templul acestui cult, care nu poate fi înfăptuit decât la lumina strălucitoare a lunii pline şi sub marea catapeteasmă a cerului înstelat. Nu orice nopţi se potrivesc însă cu ritualul acesta secret, care are o singură oficiantă. Pentru ca el să poată fi săvârşit o tăcere adâncă, în care îţi poţi asculta sângele, trebuie să domnească în jur şi nici o mişcare, nici măcar tremuratul uşor al unei crenguţe, nu trebuie să tulbure pacea deplină a nopţii, iar pădurea trebuie să fie perfect încremenită, apa sclipitoare a micului lac –perfect nemişcată. Când simte că a venit momentul propice, Ada se opreşte pe mal şi începe să se dezbrace încet, cu nişte mişcări de lunatică. În bătaia bogată a lunii, trupul ei străluceşte ca o statuie de marmură. Apa îi oglindeşte cu fidelitate toate formele şi toate contururile, cu mai multă claritate decât cea mai bine lucrată oglindă veneţiană şi doar razele argintii ale lunii, care i se opresc îndelung pe sâni şi pe coapse, căci în asemenea nopţi luna este cu siguranţă bărbat, pot să dea trupului său un anumit luciu fosforic. În nopţi ca aceasta, corpul Adei răspândeşte, ca un uriaş Lampyris noctiluca, o lumină misterioasă, iar pe chipul ei se iveşte o expresie stranie, de extaz, dar în acelaşi timp şi de suferinţă, ca pe acela al unei preotese peste care tocmai a coborât graţia zeului. De aceea Ada nu se priveşte niciodată goală în oglinzile obişnuite, goliciunea ei are nevoie, pentru a putea fi admirată în toată splendoarea sa, de complicitatea stelelor şi a lunii şi de această oglindă liniştită de apă care reflectă acum corpul unei femei împlinite, de o superbă maturitate, ale cărei forme au atins deplina desăvârşire. Atunci când e dezbrăcată, Ada nu mai pare fragilă, corpul ei e generos şi luxuriant, emană o feminitate aproape sălbatică, aproape neruşinată, are dulceaţa unui strugure foarte copt, dar şi ceva din aroma amară a florilor de pădure sau a vinurilor de ţară. Umerii sunt perfect rotunzi, sânii, pe care poţi desluşi dacă priveşti de foarte aproape, zvâcnetul aproape imperceptibil al unei vinişoare albastre şi ale căror sfârcuri trandafirii se întăresc uşor în timp ce Ada se priveşte în apa neclinitită a lacului, au consistenţa paradoxală a marmurii vii, mijlocul, subţire şi mlădios, contrastează cu şoldurile largi şi puternice, în care par a fi concentrate inepuizabile depozite de vitaliate. Pântecele, umbrit în partea de jos de o pată întunecată de muşchi, are netezimi feciorelnice şi catifelări pline de voluptate, coapsele par strunjite cu migală din fildeş de mâinile pline de har ale unui artizan din vechime, genunchii, uşor ascuţiţi, aduc în această orchestrare savantă de rotunjimi, în acest măiastru concert de viori şi de violine, râsul, de o inefabilă picanterie, al piculinei, ceva asemănător cu savoarea acrişoară a afinei, gleznele au fineţea bijuteriilor renascentiste.
Ada se priveşte aşa multă vreme, iar pe buzele ei apare un zâmbet de satisfacţie care îi dezvăluie dinţii albi şi strălucitori, pofticioşi, dinţii unui mic prădător, care îţi creează impresia că Ada s-ar pregăti, tulburată de propria ei goliciune, să muşte cu lăcomie din sine însăşi. Spectacolul acestei magnifice nudităţi nu admite decât un unic spectator şi nici un ochi strain nu trebuie să pătrundă în intimitatea acestui ritual, numai Ada merită privilegiul de a contempla, cu ochi dilataţi de o tulburare ciudată, magnificienţa acestui trup copt pe deplin pentru dragoste. Numai Ada şi poate vreuna dintre acele făpturi sălbatice ale pădurii care se numesc näckeni, acei superbi bărbaţi goi, plămădiţi de fantezia sublimă a Nordului, care stau în poveştile scandinave prin tainiţele pădurilor şi cântă dintr-o vioară vrăjită, ademenindu-le pe fetele naive şi imprudente. Căci nu toate nopţile în pădure sunt atât de senine şi calme, ca noaptea acestea. Există şi nopţi în care aerul dobândeşte aici ceva tulbure, o frisonare demonică, un cutremur spăimos şi totodată atrăgător, care învolburează sângele, răscoleşte simţurile şi întunecă mintea, ca exalaţia unei flori veninoase. Atunci Ada, cu toate că nu este nici naivă nici imprudentă, are senzaţia că nu mai e singură în pădure, că din spatele trunchiurilor noduroase ale brazilor o urmăreşte o pereche de ochi, că percepe clar troznetul unei crenguţe călcate de un picior, şuieratul unei respiraţii uşor gâfâite, ca a unei sălbăticiuni dornice de împerechere, sau sunetul puţin răguşit, puţin dizarmonic, al unei viori care îngână, undeva departe, dincolo de colină, ca vocea unui bărbat răscolit de dorinţă, în inima tainică a pădurii, notele unui cântec de nuntă. În asemenea nopţi pădurea are un fel de farmec cumplit. Lumina lunii o bate drept în creştetul capului, cu intensitatea unui soare nocturn, ca un fel de pârjol rece, ce i se răspândeşte în tot corpul, în umeri, în brate, în sâni şi în pântece, provocându-i un început de înfiorare a simţurilor. O încordare plăcută îi cuprinde coapsele albe şi lungi. Inima începe să-i bată mai repede, respiraţia ei e acum agitată, iar obrajii săi, atât de palizi de obicei capătă o nuanţă uşoară de trandafiriu. În acelaşi timp însă, are presentimentul unei primejdii, ca şi cum ceva foarte mare şi foarte greu ar fi gata s-o răstoarne şi s-o strivească sau de parcă o mână nevăzută s-ar pregăti să i se lase peste gură şi s-o sufoce. Aerul e îngroşat de parfumuri, ca un fel de lichid lipicios, aproape cu neputinţă de respirat. Şi Ada începe să fugă, simţind parcă în ceafă respiraţia fierbinte şi găfâită a unei sălbăticiuni ce-i pe punctul să-şi înfigă colţii rânjiţi în umărul ei.
În noaptea asta însă pădurea e liniştită şi nici o chemare de dragoste nu răsună din întuneric. Acum Ada nu este tulburată decât de propria ei imagine, oglindită în apa argintie a lacului. Un fel de căldură, care porneşte din pântece, i se raspîndeşte treptat în coapsele cuprinse de un tremur uşor şi în braţele pe care au început să apară broboane mici de sudoare, tâmplele încep să-I zvâcnească, ochii îi ard, corpul îi freamăta. Ada cea de pe mal o priveşte pe Ada din lac, care stă culcată pe spate în culcuşul ei tainic de ape, cu coapsele uşor desfăcute şi cu sânii zvâcnind, ameţită de razele lunii care îi colorează părul bogat într-o nuanţă ciudată de verde, legănându-se ca o mare plantă acvatică. Ada våntar på mig. Şi femeia de carne îşi mângâie de câteva ori sânii, uşor foarte uşor, fără să-I atingă aproape, tresare brusc de câteva ori, ca şi cum ar vrea să scuture de pe ea lumina aproape lichidă a lunii, apoi începe să execute, cuprinsă parcă din senin de o izbucnire de lunatism, mişcările, la început lente, pe urmă din ce în ce mai vijelioase, ale unui dans la care participă fiecare părticică a trupului ei ce se risipeşte într-o cascadă de piruete. Femeia din lac dansează şi ea, cu capul dat puţin pe spate, cu buzele întredeschise, ca în aşteptarea unui sărut, şi cu braţele larg desfăcute. În momentele aceastea de dăruire totală, Ada ştie că femeia din apă, femeia cu părul verde ca trestia, este sufletul ei cu care vrea să se contopească într-o îmbrăţişare extatică şi se aruncă, fremătând toată de voluptate în apa rece a lacului, pudrată pe sâni şi pe şolduri cu promoroaca argintie a lunii. Apa o ia în braţe, o strange şi o frământă, o posedă ca un bărbat. Căci Ada nu se poate dărui nici măcar unui näcken, nu se poate dărui decât ei înşişi, nu poate face dragoste decât cu propria ei imagine, cu propriul ei suflet, care i se arată, în lumina aceea lăptoasă şi catifelată de lună, sub înfăţişarea unei rusalce.
MESAJ DE LA ADA:
M-am trezit la patru, parca chemată de ceva. Te iubesc, amant al lunii, ursit să nu te cunosc niciodată, pe tine, cel care iubești locul unde nu te găsești şi femeia pe care n-ai avut-o. Stau în toiul nopţii si ma gândesc la tine. Luna îmi zâmbește.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: