fragment de roman

Locuiam încă în garsoniera din Dristor. Ţin minte că era o zi de sâmbătă şi, după ce băusem prosteşte în seara precedentă, m-am trezit pe la prânz cu capul greu si cu mădularele înţepenite, cu mintea tulbure şi cu un gust amar în fundul gâtlejului. Tocmai mă chinuiam să-mi pregătesc o cafea, când, dintr-o dată, a ţârâit soneria. Să fie oare proprietăreasă, venită să mă evacueze, fiindcă nu mai plătisem chiria de câteva luni? M-am uitat uitat pe vizor. Spre surprinderea mea, era patronul de la barul de vizavi. Cine ştie ce boroboaţă făcusem aseară la cârciumă. Am deschis pregătit să aud admonestări şi reproşuri, însoţite eventual şi de o notă de plată. Dar patronul nu părea defel mânios, avea o figură jovială şi zâmbăreaţă. Mi-a spus că Oacă tocmai se însurase cu Ortansa Ţiganca, iar clienţii obişnuiţi ai localului puseseră mână de la mână ca să organizeze o petrecere în cinstea proaspeţilor însurăţei. Se conta şi pe prezenţa mea, Oacă ţinea morţiş ca ,,domn’ inginer’’ să se numere printre nuntaşi, dar nu îndrăznise să vină şi să-mi adreseze personal invitaţia.
M-am dus, ce era să fac.
Localul fusese împodobit cu ghirlande de hârtie, mesele – puse cap la cap şi aşternute cu nişte feţe de masă foarte curate. Îşi făcuseră deja apariţia gustările şi sticloanţele pântecoase de ţuică. De undeva din spatele cârciumii venea un miros aţâţător de friptură. Se aflau de faţă toţi muşteriii statornici, care se întreceau care de care să-i felicite pe mire şi pe mireasă. Aceştia erau aşezaţi în capul mesei, dichisiţi şi spălaţi, cum nu-i mai văzusem niciodată până atunci. Oacă purta un costum de culoare închisă aproape nou, se pusese la cămaşă albă şi la cravată, ţiganca lui, urâtă ca ciuma, se gătise cu o rochie roz, destul de decentă, era proaspăt coafată şi pavoazată cu câteva bijuterii ieftine. Amândoi aveau nişte figuri radioase şi oarecum solemne, care îi făceau puţin caraghioşi. Când m-am apropiat ca să-i urez casă de piatră, Oacă mi-a surâs cu toată gura lui ştirbă şi m-a întrebat dacă îi dau voie să mă îmbrăţişeze. Deşi am oroare de orice contact fizic, de data asta a trebuit să cedez, momentul era mult prea important ca să mai fac caz de principii. După ce ne-am pupat si ne-am îmbrăţişat, Oacă mi-a spus că scaunul de lângă el era rezervat special pentru mine. Şi aşa m-am pomenit aşezat pe locul de onoare din dreapta mirelui, care nu contenea să îmi mulţumească pentru prezenţă, ca şi cum n-ar fi ştiut că nu sunt decât un zero tăiat, un accident al eredităţii..
Oaspeţii s-au pus pe mâncat şi băut, băutura a dezlegat limbile. Oacă a ţinut să-mi umple farfuria cu vârf cu mâna lui. Erau pe masă platouri cu brânză şi caşcaval, ouă umplute, diverse mezeluri, măsline, felii de roşii şi castraveţi. Era şi băutură din abundenţă, organizatorii nu se zgîrciseră.
După vreo jumătate de oră de mestecat şi de înghiţit l-am văzut pe deodată pe Oacă ridicându-se în picioare şi ciocănind de câteva ori cu furculiţa în farfurie, ca să se facă linişte. Apoi şi-a dres glasul, a mai sorbit o înghiţitură de ţuică şi a început să ţină un fel de cuvântare plină de patos. Le mulţumea celor care puseseră la cale această petrecere, celor care veniseră să servească un pahar de vin şi o felie de tort, dar mai seamă patronului, care – spunea el – îi fusese mereu un adevărat tată. Cuvântarea lui Oacă a fost răsplătită cu aplauze îndelungi, iar patronul care, semeţ ca un cocoş, se plimba prin local, îngrijindu-se ca toată lumea să fie bine servită, a aruncat o privire de jur împrejur, trecându-ne pe toţi în revistă, apoi a ţinut să specifice: ,,Oacă, noi aici nu suntem o cârciumă, noi aici suntem o familie’’.
Trebuie să mărturisesc că în momentele acelea l-am invidiat pe Oacă din toată inima. Reuşise să găsească un suflet care să-I fie alături, izbutise să creeze în jurul său un lanţ de empatie şi solidaritate şi era, desigur, mai fericit decât mine. Singurătatea mă apăsa mai tare ca niciodată şi mă simţeam cu totul stingher la masa aceea de nuntă, printre acei oameni cu care nu aveam nimic în comun, pentru că eu eram croit după cu totul şi cu totul alte tipare, eram un neom. Veselia generală din local avea pentru mine ceva deprimant, ceva aproape jignitor, pentru că mă făcea să-mi resimt încă o data toate tarele şi toate neputinţele, marginalitatea absolută, care mă condamna la o condiţie inferioară aceleia a oamenilor obişnuiţi. Eu n-am ratat o carte, o carieră sau o femeie, am ratat condiţia umană în esenţa ei.
Copleşit de o tristeţe câinească, am simţit nevoia să dau peste cap mai multe pahare de ţuică unul după altul. Măcar dacă Ada ar exista şi în realitate! Dar acum ştiu, ştiu cu precizie (uneori băutura îmi provoacă asemenea momente de luciditate superlative) că ea nu este decât o fantasmă, un drog asemănător cu alcoolul, de care mă folosesc pentru ca existenţa să devină cât de cât suportabilă.
Oacă, pe care ţuica vârtoasă de ţară începuse să-l euforizeze, îmi spune în şoaptă că asta e cea mai fericită zi din viaţa lui. Ortansa poate că nu e tocmai arătoasă la chip, dar are tot ce-i trebuie unei femei: este grijulie, mămoasă, bună la suflet şi arzoaie la aşternut.
Oare dorinţa erotica e transmisibilă telepatic?
SCHIMB DE MESAJE CU ADA:
EU: Te doresc.
EA: Şi eu te doresc. Putem face dragoste fără să ne atingem, doar vorbindu-ne.
Spre sfârşitul petrecerii, la un semn discret al lui Oacă, în local s-au făcut auzite notele unui faimos tango interbelic. Mirele s-a ridicat în picioare, s-a înclinat ceremonios în faţa miresei sale urâte ca ciuma şi a invitat-o la dans. Îi priveam fascinat. Nu erau nişte dansatori prea iscusiţi, mişcările lor erau destul de stângace şi destul de greoaie, însă din felul în care se priveau şi se atingeau, din felul în care ţiganca şi-a lăsat capul pe umărul lui Oacă, de parcă i s-ar fi abandonat în totalitate, răzbătea o pasionalitate frenetică şi tumultuoasă, care le înobila trăsăturile lipsite de armonie. Oacă o strângea tare pe Ortansa de talie, dansau strâns lipiţi unul de celălalt, sorbindu-se din priviri, ca şi cum ar fi fost doar ei doi în localul acela plin de beţivi, ce se opriseră acum din trăncănelile lor obşnuite şi îşi holbau ochii injectaţi de alcool la perechea de dansatori. Doi cerşetori bătrâni şi urâţi care se strângeau în braţe cu patimă, două epave umane peste care se abătuse, prin cine ştie ce capriciu misterios al destinului, fiorul iubirii, ce poate încolţi indiferent unde, nu – aşa cum cred minţile mărginite – doar în sufletele fragede ale adolescenţilor. Cât timp au dansat, Oacă şi ţiganca lui cea pocită mi s-au părut frumoşi ca doi îngeri. Ortansa nu era, ca Ada, o femeie de fum, era o femeie în carne şi oase, fierbinte şi vie, care putea fi atinsă cu mâinile şi cu buzele, penetrată până în intimităţile ei cele mai profunde. Lui Oacă i se dăruise realitatea, mie iluzia. Dar, în fond, la ce bun atîta realitate?
Când muzica a încetat, Oacă a îngenuncheat în faţa ţigăncii, ca şi cum ar fi vrut s-o ceară a doua oară în căsătorie şi i-a sărutat apăsat mâna.
A doua zi hainele cele frumoase urmau să fie puse la naftalină, iar proaspeţii însurăţei, îmbrăcaţi în zdrenţele lor de zi cu zi, aveau să cerşetorească din nou la Bariera Vergului şi să-şi petreacă luna de miere prin cine ştie ce subsol insalubru de bloc. S-ar putea scrie şi despre ei o povestire romantică.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: