Ultima piesă închipuită a lui Franz Kafka

Personajele:
Joseph K
Soţia lui Joseph K
Fiul lui Joseph K
Prietenul lui Joseph K
Servitoarea lui Joseph K
Publicul lui Joseph K
…etc…etc…etc…

Prolog
În faţa cortinei apare Joseph K. E costumat indiferent cum: fie în smocking sau frac, fie doar într-un tricou şi o pereche de blugi.
JOSEPH K: Bine aţi venit la teatru, stimatele mele doamne. Bine aţi venit la teatru, stimaţii mei domni. V-aţi adus şi copiii? (Îşi duce un deget la ureche şi îşi ia o expresie foarte concentrată, ca şi cum ar aştepta un răspuns din partea publicului.) Bine aţi făcut.
Mie teatrul mi s-a părut un loc cam sinistru. Cu atât mai mult cu cât în seara asta va fi reprezentată judecata din urmă a cetăţeanului Joseph K.
Da, aţi ghicit, eu sunt Joseph K. Şi locuiesc împreună cu soţia mea, fiul meu, prietenul meu şi servitoarea mea Milena într-un oraş oarecare din Europa Centrală. Poate Viena, poate Praga, poate Varşovia. Poate chiar Budapesta.
Nu v-am mai pus la socoteală pe dumneavoastră, care sunteţi publicul meu, întrucât cu dumneavoastră nu locuiesc decât în această sală de teatru. (După o vreme.) De fapt Milena e prietena mea sau, mă rog, va deveni la un moment dat prietena mea, dar treaba asta trebuie să rămână strict între noi, adică între mine şi dumneavoastră.
Spuneţi sincer, nu vă vine să râdeţi văzându-mă cum vorbesc şi cum mă agit în faţa domniilor voastre? Cum aţi spus, domnule? (Acelaşi joc cu degetul la ureche.) Înţeleg: găsiţi că am o înfăţişare destul de decentă, ceea ce vă face să credeţi că în piesa din seara asta n-o să fie nimic de râs. (Scurtă pauză.) În primul rând v-aş sfătui să nu vă luaţi după aparenţe: decenţa este un lucru teribil de dubios, poate cel mai dubios lucru de pe faţa pământului. (Încă o scurtă pauză.) Iar în al doilea rând rând vreau să vă spun că aveţi dreptate: piesa nu e de râs, eu sunt de râs. Şi ştiţi de ce? Pentru că, deşi am, la fel ca şi dumneavoastră, doi ochi, două urechi, un nas, două buze şi o proteză dentară, eu (Coboară vocea, ca şi cum ar fi pe punctul de a dezvălui un mare secret.) nu sunt un om în sensul obişnuit al cuvântului, ci un simplu personaj literar. Nu ştiu dacă dumneavoastră sunteţi capabili să înţelegeţi această deosebire.
Să vă dau un exemplu: fiecare dintre domniile voastre posedă, nu-i aşa, un act de identitate în care, la anumite rurbici sunt trecute data şi locul naşterii, numele tatălui numele mamei şi alte asemenea amănunte. Ei bine, în actele mele de identitate aceste rubrici sunt albe, albe cu desăvârşire. Cum aţi spus, domnule? (Degetul la ureche.) Perfect. Vreţi să mă pipăiţi ca să vă convingeţi că nu sunt o persoană în carne şi oase. Dacă ţineţi morţiş la acest lucru, pot să cobor în sală, să mă las pipăit, mirosit şi chiar gustat de oricare din domnii de faţă, dar vă previn că vei avea o senzaţie destul de ciudată. De ce credeţi că, de când există teatru, personajele stau pe scenă, iar spectatorii în sală? Să vă spun eu: pentru că nu trebuie cu nici un preţ să ne amestecăm. Vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă (iertaţi-mă pentru exemplul ăsta stupid) domnişoara din rândul al doilea s-ar îndrăgosti de mine? Dacă ne-am căsători şi chiar am face copii? (Scurtă pauză.) Cum aţi spus, doamnă? Da ştiu, aţi venit la teatru ca să vedeţi un spectacol, nu ca să asistaţi la toată această vorbărie incoerentă. Ce vreţi să fac? Aveţi răbdare, o să înceapă şi piesa.
Trebuie să ştiţi că, deşi majoritatea rubricilor din actele noastre de idntitate sunt albe, noi, personajele, aveam uneori o genealogie la fel de complicată ca a oamenlor adevăraţi. De exemplu, primul meu autor a fost un scriitor din Praga pe care îl chema Franz. Franz şi cu mine aveam multe lucruri în comun. Printre altele avea şi el o iubită pe care o chema Milena, dar nu asta e problema esenţială. Ca şi mine, Franz era un om foarte trist. Cum aţi spus domnişoară? (Degetul la ureche.) Volubilitatea mea aparentă nu trebuie să vă înşele. Şi chiar dacă vi se pare că trăncănesc ca o moară stricată, eu în realitate nu trăncănesc, eu interpretez un rol, aşa cum şi dumneavoastră interpretaţi un rol, dar nu vă daţi seama.
După Franz, a fost rândul unui contemporan de-al dumneavoastră să mă readucă la viaţă, dar nu-i sunt câtuşi de puţin recunoscător pentru asta. Cu Franz mă obişnuisem, îi învăţasem toate gusturile şi obiceiurile. Dar contemporanul ăsta al dumneavoastră mă agasează. Iată, de exemplu, a ţinut morţiş să scrie acest prolog care, după părerea mea e perfect inutil şi care, vă rog să mă credeţi, mă plictiseşte şi mă irită chiar mai tare decât pe doamna care a avut adineauri bunăvoinţa să mă admonesteze. Cum, domnule? Îndrăzniţi să mă fluieraţi? Nu înţeleg cine v-a dat un asemenea drept. V-aţi gândit că pot şi eu la fel de bine să vă fluier pe dumneavoastră? (Îşi bagă două degete în gură şi scoate câteva fluierături stridente.) Aţi văzut? Credeţi că dacă dumneavoastră sunteţi oameni, iar noi personaje asta vă dă dreptul să vă purtaţi la teatru ca nişte vandali? De altfel voi isprăvi imediat, vă rog să-mi mai îngăduiţi doar câteva fraze. Degeaba vă supăraţi pe mine, n-am scris eu nici prologul nici piesa. (Degetul la ureche.) Întocmai, domnule, după acest prolog care nu mai durează decât foarte puţin, urmează o piesă. Dacă v-aţi plictisit, duceţi-vă acasă şi uitaţi-vă la casetele dumneavoastră pornografice. Fireşte că nu avem niciun haz, în ziua de astăzi hazul e un lucru sinistru, domnilor spectatori. Vă rog să mă credeţi că, dacă aş descoperi că am fie şi o singură picătură de haz, mi-aş tăia neîntârziat beregata.
În sfârşit, dacă vă vine să fluieraţi, atunci fluieraţi cât poftiţi, dar nu pe mine, domnilor, pe autor. Ia, toată lumea degetele în gură! (Degetul la ureche.) De ce nu fluieraţi, domnilor? (Din sală se aud câteva fluierături timide.) Aşa! Dar vă rog cu mai mult curaj şi cu mai mult simţ de răspundere. Fiindcă, dacă vă lipseşte ceva, tocmai spiritul de răspundere vă lipseşte. (Scurtă pauză.) Ia spuneţi, îl cunoaşte careva din dumneavostră pe autor, a dat vreodată mâna cu el? (Degetul la ureche.) Vedeţi? Şi atunci de unde ştiţi că numele de pe afiş nu este un pseudonim? Că autorul piesei nu este primul ministru? Sau şeful statului? (Pauză prelungită.) Aveţi dreptate doamnă, prologul ăsta se lungeşte la nesfârşit, dar nu din cauza mea, ci din cauza dumneavoastră, care mă întrerupeţi tot timpul. N-aţi învăţat că la teatru actorii vorbesc, iar spectatorii ascultă? (Degetul la ureche.) Nu, domnişoară, n-am avut nicio atitudine provocatoare.
Să vă fac totuşi o mărturisire: v-am minţit când v-am spus că nu înţeleg rostul acestui prolog, îl înţeleg foarte bine. Autorul l-a scris ca să-şi bată joc de voi. (Rumoare în sală.) da, domnilor, ca să-şi bată joc de voi şi să vă facă să credeţi că piesa asta e doar o glumă, o prostioară postmodernistă sau o melodramă de bulevard, când ea e de fapt judecata noastră din urmă, a mea şi a dumneavoastră. O piesă care nu e o judecată din urmă nu face două parale şi nici nu merită să fie scrisă, domnilor spectatori, asta am vrut să spun. (Scurtă pauză.) Vă atrag în mod politicos atenţia că asupra mea ouăle clocite n-au nici un efect. (Iese cu demnitate.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: