ULTIMA PIESA (2)

Actul întâi

Locuinţa pe jumătate ruinată a lui Joseph K. Pe peretele din fund sunt instalate câteva telefoane. Camera e plină de grămezi de moloz, iar printre crăpăturile duşumelei au început să crească tot felul de ierburi. În tavan e o gaură mare, pe care cineva a încercat s-o astupe cu şipci şi cu folii de plastic. Într-un pat de fier stă culcat fiul bolnav al lui Joseph K. Într-un fotoliu cu rotile stă zgribulită soţia paralizată a lui Joseph K, pe care servitoarea o hrăneşte cu linguriţa.
SOŢIA: Ai pus prea multă ceapă şi prea puţin usturoi în fiertură, Milena. Din câte ţin minte, domnul Oppenheimer ne-a adus săptămâna trecută o funie de usturoi şi zece fire de praz.
FIUL: Mamă, e adevărat că tata avea pe vremuri şapte mii patru sute de oi? Aşa mi-a spus domnul Oppenheimer.
SERVITOAREA: Domnul K mi-a poruncit să fac economie la usturoi.
SOŢIA: Şi tu îl asculţi? (După o vreme.) Şapte mii patru sute de oi şi trei mii de cămile de rasă. Tatăl tău, Franz, a fost principalul furnizor al circurilor din Europa. (După încă o vreme.) Mai ţii minte, Milena? Când te-am angajat, la recomandarea domnului Klamm, cred că mai aveam cel puţin zece cămile.
SERVITOAREA: Da, doamnă, şi o măgăriţă albă pe care o chema Frieda. Vă mai amintiţi ce necăjit a fost domnul K când un copil rău a omorât-o pe Frieda cu puşca de vânătoare a tatălui său?
SOŢIA: Vorbeşte mai puţin, Milena. Vorbeşti tot mai mult şi lucrezi tot mai puţin. (Cercetând gaura din tavan.) Iar n-ai astupat bine gaura din tavan. Ultima oară când a plouat, apa ne-a ajuns până la glezne. Data viitoare o să ne ajungă până la genunchi. Şi în cele din urmă o să ne potopească de tot, fiindcă Joseph K a pierdut prietenia domnului Klamm.
FIUL: L-am văzut şi eu odată pe domnul Klamm la televizor.
SOŢIA: Eu nu vorbesc de domnul Klamm pe care l-ai văzut tu la televizor. Pe adevăratul domn Klamm nu-l arată niciodată la televizor
FIUL: Domnul Oppenheimer a spus că într-o noapte o să ne înecăm ca guzganii din cauza găurii din acoperiş
SOŢIA: Joseph K nu mai ţine cont nici măcar de previziunile meteorologice. De câte ori nu i-am spus să construiască o plută. În vechime, când survenea câte o situaţie ca a noastră, unii oameni reuşeau să se salveze cu plutele (Pauză.) Milena, i-ai dat medicamentul lui Franz? (Încă o pauză.) Noroc că domnul Oppenheimer se îngrijeşte să avem bani de medicamente.
FIUL: Mamă, crezi că o să mă fac sănătos?
SOŢIA: Nu depinde de mine, fiule, depinde de domnul Klamm. (După o foarte lungă pauză.) În albumul nostru de fotografii pe care l-au luat apele din neglijenţa dumitale, Milena, exista o poză a domnului Klamm. Ştii, Franz, că domnul Klamm a binevoit să se fotografieze cu tatăl tău şi cu colegii lui de birou cu ocazia unei inspecţii? Când domnul Klamm venea în inspecţie, în chioşcul din spatele gării cânta totdeauna fanfara. Nu ştii, Milena, mai există chioşcul din spatele gării?
SERVITOAREA: Nu, doamnă, a fost luat de ape, împreună cu ghereta vânzătorului de îngheţată.
SOŢIA: Într-adevăr, Franz, pe vremuri în oraşul nostru se vindea îngheţată. (Pauză.)
Mie cel mai mult îmi plăcea îngheţata roşie, făcută din sâmburi de rodie. (Cu tristeţe.) Ultima dată am mâncat îngheţată când eram la şcoala primară. (După un timp.) Ţine minte, băiete, tot oraşul plăteşte pentru greşelile tatălui tău.
SERVITOAREA: Totuşi, gândiţi-vă, doamnă, că în douăzeci de ani, domnul K n-a întârziat niciodată de la birou.
SOŢIA: Ai dreptate, Milena, la asta nu m-am gândit niciodată. Poate că tocmai această punctualitate ostentativă a stârnit mânia domnului Klamm.
FIUL: De ce e rău să fii punctul, mamă?
SOŢIA: E de presupus că domnul Klamm a ghicit în spatele acestei punctualităţi afişate semnele unei atitudini insolente, chiar sfidătoare. Altfel cum se explică, Franz, că acum douăzeci de ani tatăl tău era şef de birou, iar acum e om de serviciu? (Dispreţuitor.) Nici măcar nu se pricepe să ţină cumsecade în mână o mătură.
SERVITOAREA: Doamnă, azi noapte mi s-a părut că aud sunând telefonul.
FIUL: Poate era domnul Klamm, mamă.
SOŢIA: Imposibil, Milena, ai avut o halucinaţie. În casa asta n-a mai sunat telefonul de douăzeci de ani.
SERVITOAREA: Era un sunet ciudat, semăna cu un cântec de muzicuţă.
SOŢIA: Vezi? N-ai auzit nici un telefon, l-ai auzit pe doomnul Oppenheimer, care cânta la muzicuţă în camera de alături. (După o vreme.) Milena, ai hrănit cămilele domnului Oppenheimer?
SERVITOAREA: Da, doamnă. Şi mi-e din ce în ce mai greu să o fac. Devin de la o zi la alta tot mai numeroase. Acum trebuie să fie mai bine de o sută.
SOŢIA: Îţi mai aminteşti, Franz? Anul trecut domnul Oppenheimer nu avea nicio cămilă.
Doar trei oi şchioape şi o vacă la care îi puteai număra coastele. (După o vreme) Se zvoneşte că în curând va fi numit şef de birou. Spre deosebire de tatăl tău, domnul Oppenheimer s-a priceput să câştige prietenia domnului Klamm.
FIUL: L-am văzut aseară cum încerca s-o sărute pe Milena în spatele gardului viu din grădină. Milena i-a tras o pereche de palme.
SOŢIA: Să-ţi fie ruşine, Milena. De când Joseph K a pierdut prietenia domnului Klamm, domnul Oppenheimer este binefăcătorul familiei noastre. Nu pot să spun decât că gestul dumitale este incalificabil.
(Sună unul din telefoane.)
SERVITOAREA: Aţi văzut, doamnă că n-am avut nicio halucinaţie? (Se duce la telefon şi ridică.) Alo? (După o vreme.) Vorbiţi mai tare, domnule, vă implor, nu se aude decât ceva ca un bâzâit. (După o pauză lungă, punând jos receptorul.) A închis, acum la telefon se transmite marşul Radetsky.
SOŢIA: Franz, de ce o laşi pe Milena să răspundă la telefon? Înţeleg că eşti suferind, dar gândeşte-te: dacă era domnul Klamm? Cum să stea domnul Klamm de vorbă cu o servitoare?
FIUL: Am vrut să răspund, dar Milena s-a mişcat mai repede, ea n-are picioarele amorţite.
SOŢIA: Nu cârti, fiule, domnul Oppenheimer ţi-a cumpărat trei saci de medicamente. (După o vreme.) Cine ia trei saci de medicamente nu are voie să aibă picioarele amorţite.
SERVITOAREA: Vă rog să mă iertaţi, domnişorule Franz, am crezut că pot să-i fiu de folos domnului K.
SOŢIA: Lui Joseph K nu-i mai poate fi nimeni, Milena. Ai văzut ce bube i-au ieşit pe picioare? (După un timp, pe un ton categoric.) Fiule, mă tem să nu fie lepră.
SERVITOAREA: E o simplă urticarie, doamnă.
SOŢIA: De unde ştii, Milena? Eşti medic dermatolog?
(Sună alt telefon. Fiul se ridică anevoie din pat, se duce cu paşi împleticiţi la telefon şi ridică.)
FIUL: Alo? (După o vreme.) Nu, domnişoară, domnul Oppenheimer nu este acasă (Aşază telefonul în furcă.) Nu era pentru noi, nu ştiu cum se face că pe noi nu ne caută nimeni.
SOŢIA: Ce ciudat totuşi, Milena! După douăzeci de ani în care telefoanele astea n-au sunat niciodată, să fim apelaţi de două ori într-o singură zi! Probabil domnul Oppenheimer a făcut reclamaţie.
(Intră Joseph K.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: