ultima piesa (6)

Actul al treilea
Locuinţa lui Joseph K, într-o stare de ruină totală şi năpădită de vegetaţie. De o parte – mormântul lui Franz, de cealalată – cel al soţiei.
JOSEPH K (Plimbându-se agitat de la un mormânt la altul.): Mă auzi, Klamm? Trebuie să mă asculţi şi să-mi răspunzi, Klamm! De ce mi-ai dăruit favorurile tale, dacă tot aveai de gând să le iei înapoi? (Scurtă pauză.) Când mi-ai luat oile şi cămilele, mi-am spus că omul poate trăi foarte bine şi fără oi şi cămile. Am avut o nevastă de treabă, iar tu ai făcut din ea o scorpie rea şi cicălitoare. Am avut doi copii: o fată şi un băiat. I-ai luat de suflet pe amândoi. Nu-i nimic, omul poate trăi şi fără nevastă şi fără copii, slujindu-l până la moarte pe Klamm cu cel mai mare devotament. Mi-ai acoperit corpul cu lepră de sus până jos, iar eu te-am slujit cu aceeaşi credinţă. Care mi-a fost răsplata? M-ai alungat din slujba ta ca pe un câine, fără să-mi dai nicio explicaţie, iar pe Oppenheimer l-ai copleşit cu bunăvoinţa ta, i-ai dat slujba mea, casa mea, oile şi cămilele mele. Cu ce ţi-am greşit, Klamm, cu ce ţi-am greşit?
Aş vrea să mi se deschidă pământul sub picioare, să dorm şi eu alături de Franz şi de surioara lui, să mă culc şi să mă odihnesc. Căci acolo nu există stăpân şi slugă, nelegiuiţii se astâmpără, iar cei înlănţuiţi nu mai aud vocea aspră a temnicerului. Aştept linştea şi liniştea nu vrea să vină. Aştept somnul şi somnul nu vrea să vină. Aştept moartea şi moartea nu vrea să vină. Mi se întâmplă toate nenorocirile care mă tem că mi se pot întâmpla. De multe nopţi, pleoapele mele nu se mai lipesc una de cealaltă, putoarea trupului meu mă dezgustă, iar priveliştea rănilor mele mă umple de scârbă.
(După o vreme.)
Când am intrat în slujba ta, m-am simţit ca un recrut care trece pentru prima dată pragul cazarmei. Am crezut că eşti un stăpân bun, Klamm, şi te-am slujit urmându-ţi mereu principiile, căci ai avut grijă să mă pui la curent cu principiile tale încă de când îmi erai învăţător. Destul am tăcut, acum trebuie să vorbesc, iar tu trebuie să-mi dai o explicaţie. Dacă m-aş duce în grădină şi m-aş spânzura, cum m-a învăţat Oppenheimer? Aş putea face şi asta, Klamm, dar n-o fac din dragoste pentru tine. Mă gândesc că poate într-o zi mă vei căuta, iar eu nu voi mai fi nicăieri, nu va mai avea cine să-ţi asculte explicaţiile, nu va avea cine să răspundă la mustrările tale. Mustră-mă, Klamm, dar nu te mai juca aşa cum se joacă un motan cu un şoarece.
(După o vreme.)
Ştiai că sunt îndrăgostit de Milena, iar tu i-ai dat-o de soţie lui Oppenheimer. Ai alungat de lângă mine ultimul suflet de om, m-ai lăsat singur, cu lepra mea şi cu mâncărimile mele, în fosta mea casă, lângă mormântul fiului meu şi al fostei mele neveste. Vorbeşte-mi, Klamm, de ce nu-mi vorbeşti? Bine, nu-i nimic, o să mai am răbdare, sunt capabil să am încă foarte multă răbdare. N-o să scapi de mine nici în gaură de şarpe, o să te găsesc oriunde te-ai ascunde, Klamm, şi o să te prind de pulpana pardesiului, obligându-te să-mi vorbeşti.
Pe vremuri, când îmi erai învăţător, aveai un pardesiu negru cu nasturi aurii, care ţi se descoseau tot timpul şi pe care noi, băieţii, îi culegeam de prin curtea şcolii şi ne uitam la ei ca la cele mai preţioase bijuterii. Toţi tovarăşii mei de clasă trebuiau să-ţi spună ,,domnule Klamm” sau ,,domnule învăţător’’, numai eu aveam voie să-ţi spun ,,naşule dragă’’. Ţii minte cât de frumos şi cât de citeţ mă sileam să-ţi scriu numele în caietul de caligrafie? Şi cât de bine îmi stătea cu coroniţa de premiant, pe care o primeam la fiecare sfârşit de an din mâinile tale frumoase şi îngrijite? De câte ori n-am decupat din noroi urmele paşilor tăi, pe care le sărutam până începea să-mi curgă sânge din buza de jos! Ce mult te-am iubit, Klamm, îţi iubeam până şi firele de păr de pe antebraţ, până şi negul de lână nas, până şi cuta aceea care îţi apărea între sprâncene când un băiat nu-şi învăţa lecţia! Am crezut că mă iubeşti şi tu, dar se vede că nu m-ai socotit demn de dragostea ta.
Nu mă iubeşti nici cât negrul sub unghie, Klamm, îşi baţi numai joc de dragostea mea şi mi-o calci în picioare.
(Intră Milena, foarte elegant îmbrăcată.)
MILENA: Vă simţiţi mai bine, domnule K?
JOSEPH K: Excelent, doamnă Oppenheimer. Ce rochie frumoasă aveţi!
MILENA: Nu mai îmi spuneţi doamnă Oppenheimer, spuneţi-mi, ca şi până acum, Milena.
JOSEPH K: Milena a fost numele dumneavoastră de domnişoară. Dar v-aţi măritat cu domnul Oppenheimer. Numele dumneavoastră este acum doamna Oppenheimer.
MILENA: Ştiţi că am făcut asta la cererea domnului Klamm. Oppenheimer mi-a arătat ordinul scris, sosit într-un plic mic şi albastru, cu antetul domnului Klamm. (După o vreme.) Nici lui Oppenheimer nu-i ardea să se însoare cu mine. Cine are poftă să se însoare cu o leproasă?
JOSEPH K: Sunteţi sigură că aveţi lepră? S-ar putea să fie doar o urticarie.
MILENA (Suflecându-şi o mânecă.): Uitaţi-vă, sunt exact ca bubele dumneavoastră. Şi mă mănâncă îngrozitor, mai ales noaptea.
JOSEPH K: Vreţi să spuneţi că v-aţi molipsit de la mine? Dacă boala mea ar fi fost contagioasă, de ce nu l-aş fi contaminat până acum şi pe Oppenheimer? Nu locuim în aceeaşi casă de treizeci de ani? Nu mâncăm la aceeaşi masă şi în aceeaşi sufragerie de treizeci de ani?
MILENA (Privindu-şi cu tristeţe braţul dezgolit.): Să vă spun un secret: Ştiţi că bubele mele miros a apă de trandafir?
JOSEPH K: Poftim! Cea mai bună dovadă că suferim de două boli diferite. Bubele mele miros a carne stricată.
MILENA: Cine v-a spus?
JOSEPK K: Toată lumea: colegii de la birou, Franz şi nevastă-mea, factorul poştal şi băcanul.
MILENA: Nu trebuie niciodată să vă luaţi după toată lumea. Astăzi foarte mulţi oameni suferă tot timpul de guturai şi au mereu nasurile înfundate.
JOSEPH K: Ştiţi foarte bine că soţul dumneavoastră, domnul Oppenheimer, nu se apropie niciodată de mine, pentru că duhoarea mea îl îngreţoşează. Când intră în sufragerie, eu nu am voie să mă dezlipesc de lângă mormântul lui Franz. (După o vreme.) Poate din cauza acestei duhori s-a îndepărtat de mine şi Klamm. El nu suportă mirosurile urâte şi îi place să se dea cu colonie.
MILENA: Nu cu colonie, domnule, cu apă de trandafiri. Dumneavoastră, bărbaţii, nu vă pricepeţi de loc la mirosuri.(Examinându-şi cu atenţie braţul.) Bubele astea de deasupra cotului mi-au apărut azi-dimineaţă. Când o să le vadă, Oppenheimer o să se înfurie şi o să mă trimită să dorm în coteţul de porci.
OPPENHEIMER (Din culise.): Să fii blestemat, Klamm!
MILENA: Îl auziţi? De când s-a însurat cu mine e beat toată ziua şi de dimineaţă până seară îl blestemă întruna pe domnul Klamm. (Pauză.) Oppenheimer ar fi vrut să se însoare cu casieriţa de la cârciuma lui Fritz Mânălungă.
OPPENHEIMER: O să dau cu tine de pământ de or să-ţi meargă toţi fulgii, Klamm.
MILENA: De când ne-am căsătorit, Oppenheimer doarme noapte de noapte în patul cu perdele din dormitor, iar eu în coteţul de porci, domnule K.
JOSEPH K: Fiecare dormim pe unde putem. Tu în coteţul de porci, eu lângă mormântul lui Franz. (După o vreme.) Câteodată îl visez cu ciorapi albi trei sferturi şi cu o crăvăţică albă cu picăţele. Îmi spune că e sănătos şi cântă în corul şcolii parohiale. (După o vreme.) Azi-noapte nu l-am mai visat pe Franz, am visat-o pe nevastă-mea care mă certa fiindcă mi-am dat prea tare părul cu briantină.
MILENA: Ştiţi că există un factor poştal de zi şi un factor poştal de noapte? Unul aduce scrisori, celălalt visuri. (Pauză.) Eu am visat într-o noapte că sunt margaretă sălbatică.
OPPENHEIMER: Mă cercetez din zece în zece minute ca să văd dacă nu mi-au apărut şi mie semne de lepră. N-ai decât să-ţi iei oile şi cămilele înapoi, dar nu te atinge de corpul meu, ticălosule.
MILENA: Primul semn de lepră mi-a apărut la rădăcina braţului, iar al doilea în părul de la subţioară. Pe ăsta Oppenheimer nu l-a văzut niciodată.
JOSEPH K: De câte ori să vă spun că în cazul dumneavoastră nu e vorba de lepră? Lepra apare doar în situaţii excepţionale.
MILENA: Cred că sunteţi puţin trufaş, domnule K. (După o vreme.) Există factori poştali care aduc boli şi factori poştali care aduc vise. Poartă aceeaşi uniformă şi aceeaşi mustaţă în furculiţă şi unii şi ceilalţi. Seamăna între ei ca nişte fraţi gemeni, iar noi nu ştim niciodată care e unul şi care e altul.
JOSEPH K: Factorii poştali îşi bat totdeauna joc de noi, doamnă Oppenheimer. Ei nu fac decât să execute ordinele date de Klamm. Nu un factor poştal v-a adus şi dumneavoastră ordinul de a vă mărita de urgenţă cu Oppenheimer?
MILENA: Ba da. Şi în ziua aceea mi-au apărut şi primele semne de lepră.
OPPENHEIMER: M-am săturat de plicurile tale albastre şi de ordinele tale tâmpite. Eşi un moşneag senil, Klamm.
JOSEPH K: Mi se pare că Oppenheimer a început să se simtă persecutat.
MILENA: Cum deosebiţi dumneavoastră o favoare de o persecuţie a domnului Klamm? Eu nu pot să fac nicio deosebire între ele. Aşa cum nu pot deosebi niciodată un factor poştal de un alt factor poştal.
JOSEPH K: Klamm ia cu stânga ce dă cu dreapta.
MILENA: Şi de unde ştiţi dumneavoastră care e dreapta şi care e stânga domnului Klamm? (După o vreme.) Scuzaţi-mă, trebuie să-i pregătesc cina lui Oppenheimer. (Îşi scoate rochia elegantă, sub care poartă vechile ei haine de slujnică.)
JOSEPH K: Vă stă mult mai bine în hainele astea decât în rochia de cucoană pe care aţi primit-o din partea soţului dumneavoastră.
MILENA: Nu e soţul meu decât în acte, domnule K. El doarme în patul cu perdele, iar eu în coteţul de porci.
JOSEPH K: Aţi spus da în faţa primarului şi a celor doisprezece consilieri municipali. (După o vreme.) Un da sau un nu pe care îl rostim, fie şi cu jumătate de gură, rămân gravate pentru totdeauna în aer, ca un fel de ştampilă. Klamm ne judecă nu numai faptele noastre, ci şi după vorbele noastre.
OPPENHEIMER: Mai bine mă duc să mă spânzur decât să-ţi execut ordinele orbeşte. Ai înnebunit, Klamm, te comporţi ca un schizofrenic.
MILENA: L-aţi văzut vreodată pe domnul Klamm în robă de judecător?
JOSEPH K: Ne judecă jucându-se cu noi ca un copil şi se joacă cu noi judecându-ne. (După o vreme.) Nu mai înţeleg nimic, Milena. De ce trebuie să fii tu nevasta lui Oppenheimer?
MILENA: Fiindcă aşa sună ordinul domnului Klamm.
JOSEPH K: Acum nu mai am nimic, absolut nimic, Milena.
MILENA: Uneori suntem bogaţi prin ceea ce avem, alteori prin ceea ce nu avem. (După o vreme.) Pentru seara asta Oppenheimer a comandat la cină marinată de ştiucă.
JOSEPH K: Vrei să te ajuţi să cureţi peştele, Milena?
MILENA: O să vă umpleţi de solzi, domnule K, fiindcă sunteţi foarte neîndemânatic.
JOSEPH K: Aşa crezi tu. Cînd eram copil, mergeam câteodată la pescuit cu ceilalţi băieţi.
Klamm venea cu noi pe malul fluviului. Se aşeza sub o plută bătrână şi corecta caietele noastre de caligrafie. Noi aruncam cu undiţa după ştiuci. Trăiau pe vremea aceea în fluviu o mulţime de ştiuci groase cât braţul şi pline de solzi aurii. (Privind la peştii pe care Milena a început să îi cureţe.) În ziua de azi, nici peştii nu mai sunt ca pe vremuri, parcă ar suferi şi ei de o boală de piele.
MILENA: Aţi observat că toţi peştii pe care îi aduce Oppenheimer au branhiile vinete? (Uitându-se şi ea la peşti.) Ăştia nici nu sunt peşti, ci cadavre de peşti.
JOSEPH K: Când vreunul dintre băieţi reuşea să prindă o ştiucă cu solzi aurii, chiuiam ca nişte sălbatici, făcându-l pe domnul Klamm să ridice ochii din caietele de caligrafie şi să ne privească aspru prin ochelari. Dar asta se întâmpla rar, de obicei nu prindeam nimic sau prindeam nişte peştişori nu mai mari decât degetul, pe care îi curăţam de solzi, îi tăvăleam prin sare şi îi frigeam pe cărbuni, înfruptându-ne pe urmă din ei ca nişte nesăţioşi. Îmi amintesc şi acum gustul lor: nu aveau niciun gust.
MILENA: Dumneavoastră aţi prins vreodată o ştiucă cu solzi aurii, domnule K?
JOSEPH K: Nu, Milena, niciodată. Pe cât eram de bun la caligrafie, pe atât de neîndemânatic eram la pescuit. (După o vreme.) Tocmai pentru că scriam atât de frumos şi atât de citeţ am fost sfătuit de Klamm să aleg cariera de funcţionar.
OPPENHEIMER: Spune, afurisit bătrân, îţi place cum îşi pun mâinile pline de lepră pe peştele meu? (După o vreme.) Să-ţi fie ruşine, unora le dai neveste mici şi îndesate, numai bune să facă copii, iar mie mi-ai dat o servitoare bolnavă de lepră.
MILENA: Îl auziţi cum se ceartă cu domnul Klamm? Din cauza asta au început să-l ocolească până şi tovarăşii lui de pahar, iar casieriţa de la cârciuma lui Fritz Mânălungă îi trimite înapoi nedesfăcute toate scrisorie şi toate coletele. (După o vreme.) Credeţi că o să se îmbolnăvească şi Oppenheimer de lepră?
JOSEPH K: O dată lumea a fost pustiită prin apă, iar altădată prin foc. Poate că a treia oară urmează să fie pustiită prin lepră. Îmi amintesc ca prin ceaţă că asemenea epidemii au mai fost şi pe vremuri: oamenilor începeau să le iasă ca din senin nişte bube pe piele. (După o vreme.) Surioara lui Franz avea o bubă deasupra ochiului stâng.
MILENA: Uitaţi-vă, eu am o bubă deasupra ochiului stâng şi alta deasupra ochiului drept. Nu se văd prea bine din cauza sprâncenelor.
JOSEPH K: Pentru că mănânci peşte stricat, pe care îl cumpără Oppenheimer de la tot felul de şarlatani.
MILENA: Eu nu mănânc niciodată peşte, domnule K.
JOSEPH K: Atunci poate că e din cauza apei. Apa e otrăvită uneori de nişte funcţionari speciali, la ordinul unui director.
MILENA: Credeţi că o să mor?
JOSEPH K: Nu ştiu. Totul depinde de Klamm.
(Intră un comisionar. Comisionarul şi factorul poştal sunt interpretaţi de acelaşi actor.)
COMISIONARUL: Bună seara, domnule K. Am pentru dumneavoastră un comision din partea domnului Klamm. (După o vreme.) Nu v-am spus, eu sunt comisionar, fac toate comisioanele domnului Klamm.
JOSEPH K: Eu credeam că sunteţi factor poştal.
OPPENHEIMER: Să fii blestemat cu comisionarii şi cu factorii tăi poştali, Klamm!
COMISIONARUL: Puţin importă ce credeaţi dumneavoastră. Credeţi că se sinchiseşte cineva de opiniie şi credinţele dumneavoastră?
JOSEPH K: Klamm a ordonat cumva să mă spânzur?
COMISIONARUL: Nu cunosc planurie domnului Klamm în legătură cu dumneavoastră. Eu sunt un simplu comisionar (După o vreme.) Prin oraş se zvoneşte că veţi fi în curând reprimit la serviciu.
MILENA: Vedeţi? V-am spus eu că domnul Klamm ţine la dumneavoastră.
JOSEPH K (Emoţionat.): Să fie oare adevărat, Milena? Pe biroul meu stă şi acum o lucrare începută acum douăzeci de ani. Acum aş putea s-o duc la bun sfârşit în câteva săptămâni. Simt că am dobândit foarte multă experienţă.
COMISIONARUL: Care birou? Care lucrare, domnule K? Dumneavoastră o să lucraţi cu sapa şi cu lopata.
MILENA: O să aveţi o slujbă în aer liber. Asta o să vă facă bine la sănătate.
OPPENHEIMER: Şi cu sănătatea mea cum rămâne, afurisitule?
COMISIONARUL: Aşa că s-a isprăvit cu cariera dumneavoastră de birocrat. Veţi lucra pământul în sânge şi în sudoare, domnule K. (Pauză.) Cel puţin aşa se vorbeşte la Fritz Mânălungă.
MILENA: Sunt sigură că o să vă placă munca de grădinar. (După o vreme.) Demult trebuia să ieşiţi în grădină şi să pliviţi straturile de ceapă şi usturoi.
COMISIONARUL: Parcă numai grădinarii lucrează cu sapa şi cu lopata. (Cu aerul că ar destăinui un mare secret.) Stăpânul dumitale, fetiţo, va fi numit groparul oraşului.
JOSEPH K: V-a spus domnul Klamm una ca asta?
COMISIONARUL: Credeţi că domnul Klamm face conversaţie cu un simplu comisionar? Vă spun ce am auzit şi eu la Fritz Mânălungă. (După o vreme.) De ieri s-au scumpit cârnaţii şi s-a ieftinit berea.
JOSEPH K: Palavre, domnule factor poştal! Ce ştiu beţivanii ăia despre planurile lui Klamm? I-au decupat vreodată urmele din noroi?
COMISIONARUL: Ba bine că nu. (Acuzator.) Sunteţi un om foarte trufaş, domnule K.
JOSEPH K: Nu înţeleg. V-aţi ostenit până aici doar ca să-mi spuneţi ce se mai vorbeşte la Fritz?
COMISIONARUL: Până acum v-am vorbit doar ca persoană particulară. De la suflet la suflet, domnule K. (Foarte lungă tăcere.) Domnul Klamm vă roagă să-l scuzaţi că nu poate participa la înmormântare şi vă trimite două coroane de imortele. O să găsiţi coroanele în antreu, domnul Oppenheimer nu mi-a permis să le aduc în sufragerie.
JOSEPH K: Iar te joci cu mine, Klamm, ca pisica cu şoarecele.
MILENA: Nu vă pierdeţi cu firea. O să cânt şi eu în corul şcolii parohiale.
OPPENHEIMER: Crezi că mă poţi cumpăra cu o pereche de ciorapi trei sferturi, Klamm, căcănarule?
JOSEPH K: Pentru cine sunt coroanele, domnule factor poştal? Pentru mine şi Milena?
COMISIONARUL: Domnul Klamm a omis să-mi împărtăşească acest amănunt. (După un timp) Vă rog să-mi semnaţi de primire. (Scoate din buzunar un carnet.)
OPPENHEIMER: Îţi place că mi-ai umplut sufrageria de morminte şi de coroane? Nu mai ai loc să te mişti de atâtea morminte, Klamm, pişicherule!
JOSEPH K: Unde trebuie să semnez?
COMISIONARUL: Unde doriţi dumneavoastră. (După o vreme.) Fiţi cu mare băgare de seamă, domnul Klamm verifică personal autenticitatea tuturor semnăturilor. Orice semnătură pe care dumneavoastră o mâzgăliţi în carnetul meu de comisionar e ca un fel de angajament.
JOSEPH K: Ce fel de angajament?
COMISIONARUL: N-am nici cea mai mică idee. Vă spun şi eu ce se mai vorbeşte la Fritz.
JOSEPH K: Oare nu mi-am luat faţă de Klamm destule angajamente? În ziua angajării am semnat un contract de aproape o sută de pagini.
COMISIONARUL: O sută de pagini înseamnă foarte puţin. Domnul Klamm pretinde de la noi multă lealitate.
JOSEPH K: Şi n-am fost leal? L-am blestemat eu vreodată pe Klamm?
COMISIONARUL: Nimeni nu e suficient de leal. Exerciţiul lealtăţii, domnule K, e ca o cursă de maraton.
JOSEPH K: Aş fi putut să mă spânzur, dar n-am făcut-o de dragul lui Klamm.
OPPENHEIMER: În casa asta nu mai găseşti nici măcar un capăt de funie.
COMISIONARUL (Deschizându-şi carnetul.) Am deschis carnetul la întâmplare şi s-a deschis tocmai la pagina dumneavoastră. Asta mi s-a întâmplat destul de rar în cariera mea de comisionar. (Întinzându-lui K un capăt de creion chimic.) Vă rog să vă iscăliţi cât mai citeţ, nici nu ştiţi cît de mult ţine domnul Klamm la caligrafie.
JOSEPH K (Luând creionul.): Nu ştiu de ce, dar îmi tremură puţin mâna.
COMISIONARUL: Să nu vă tremure. O mică tremurătură de mână şi vă puteţi compromite definitiv.
JOSEPH K: O să mă străduiesc, domnule factor poştal. (Iscăleşte.)
COMISIONARUL (Privind atent semnătura): Ce ciudat! Semnătura dumneavoastră seamănă destul de mult cu a domnului Klamm. Atât doar că numele dumneavoastră e dintr-o singură literă, iar al domnului Klamm din cinci litere.
JOSEPH K: Klamm a fost profesorul meu de caligrafie. Îmi amintesc că timp de un trimestru şcolar am exersat în caietele noastre numai litera kappa.
COMISIONARUL: E litera dumneavoastră norocoasă, domnule K.
JOSEPH K: Aşa se vorbeşte la Fritz?
COMISIONARUL: Peste tot, domnule, nu numai acolo. (După o vreme.) Domnul Oppenheimer nu este acasă? Am şi pentru dumnealui o scrisoare din partea domnului Klamm.
JOSEPH K: Oppenheimer, nu eşti acasă? Ai o scrisoare din partea lui Klamm.
MILENA (Cu urechea lipită de perete.): Nu se mai aude niciun zgomot. O fi adormit în bucătărie.
JOSEPH K: Oppenheimer, ai adormit în bucătărie?
MILENA: Lăsaţi-l să doarmă, domnule K. N-aţi văzut că se zbate ca peştele pe uscat? (Aruncându-şi ochii în ligheanul cu peşti.) Uitaţi, dumneavoastră trăncăniţi cu domnul factor poştal, iar la peştii noştri le-au putrezit de tot branhiile. Acum din ce o să mai gătesc cina lui Oppenheimer?
JOSEPH K: Dacă doarme, nu-i mai trebuie nicio cină. Aruncă peştii ăia infecţi la gunoi, Milena.
COMISIONARUL: Ia te uită! Aţi primit tichete de peşte! Felicitări, domnule K, sunteţi pe punctul de a redobândi stima domnului Klamm.
JOSEPH K: Nu e peştele meu, l-a cumpărat Oppenheimer la negru. (După o vreme.) Peştele cumpărat la negru se împuţeşte totdeauna mai repede.
COMISIONARUL: În cazul ăsta, domnul Oppenheimer a comis o mare greşeală. Sunt convins că se declanşa o anchetă. (Privindu-l insistent pe K) Dumneavoastră să nu cumpăraţi niciodată peşte la negru, domnule K.
(Comisionarul iese. Pauză foarte lungă.)
JOSEPH K: Milena, du-te şi adu încoace coroanele alea.
MILENA: Credeţi că vom muri amândoi de lepră, domnule K?
JOSEPH K: Pentru cine altcineva ar fi putut trimite Klamm două coroane de imortele? Mărturisesc că gestul lui mă înduioşează. (După o vreme.) Mi-ar fi plăcut să vii la înmormântarea mea, Klamm.
MILENA: Dacă v-aţi fi spânzurat, n-am muri acum împreună, domnule K. Vreau să vă spun că-mi face o deosebită plăcere să mor alături de dumneavoastră.
JOSEPH K: Eşti o fată admirabilă, Milena.
MILENA (Scoţând un cocoloş de hârtie din sân.): Pe hârtia asta am păstrat o picătură din sângele dumneavoastră.
JOSEPH K: E un gest care s-ar putea să-l irite pe Klamm. E ca şi cum mi-ai fi decupat urmele din noroi.
MILENA: Vi le-am decupat, domnule.
JOSEPH K: Rău ai făcut. Numai Klamm are dreptul la o asemenea onoare. (După o vreme.) Du-te şi adu coroanele alea, Milena.
(Milena iese.)
JOSEPH K: Îţi mulţumesc, Klamm, că în sfârşit te porţi şi tu omeneşte. Am foarte multă nevoie de somn.
(Reintră Milena cu coroanele.)
MILENA: Uitaţi coroanele, domnule. Păcat că nu avem şi o scrisoare de condoleanţe.
JOSEPH K (Examinând coroanele.): Frumoase coroane. Klamm e atent ca întotdeauna.
MILENA: Regret că nu l-am cunoscut, trebuie să fie un domn foarte gentil.
JOSEPH K: Are un dinte de aur şi o măsea de platină şi miroase totdeauna a colonie scumpă.
MILENA: Eu nu ştiu cum miroase colonia scumpă, ştiu doar cum miroase apa de trandafiri. (După o vreme.) Credeţi că Oppenheimer o să-şi dea osteneala să ne îngroape, domnule K?
JOSEPH K: Ţi-ai găsit! Parcă a îngropat Oppenheimer vreodată pe cineva? El ştie doar să bea bere şi să mănânce cârnaţi. (După o vreme.) Ai dreptate, trebuie sa ne săpam mormintele singuri, Milena. Du-te şi caută o cazma în bucătărie.
MILENA: Mi-ar fi plăcut să-mi sădească cineva pe mormânt o tufă de trandafiri, dar trebuie să ne mulţumim cu coroanele domnului Klamm. (Cu o uşoară tristeţe.) Şi fără tufă de trandafiri şi fără scrisoare de condoleanţe!
JOSEPH K: Bine cel puţin că o să murim împreună. Unde vrei să-ţi sap mormântul? La capul meu sau la picioarele mele?
MILENA: Dumneavoastră se cuvine să dormiţi cu doamna K şi cu Franz. Eu mă mulţumesc cu un mormânt simplu de servitoare.
JOSEPH K (Privind cerul prin spărtura din perete.): În curând o să se lumineze de ziuă. Mâine o să cântăm poate şi noi în corul şcolii parohiale. (Îşi mută privirea la Milena.) O să-ţi stea bine cu ciorapi trei sferturi şi cravată în picăţele. (După o vreme.) Du-te în bucătărie şi caută cazmaua cu care i-am îngropat pe Franz şi pe nevastă-mea.
MILENA: Mă duc, domnule. (Iese.)
JOSEPH K: Iartă-mă, Klamm, dacă ţi-am greşit vreodată, cu voie sau fără voie.
(Reintră Milena, cu figura răvăşită de groază.)
MILENA: Domnule! Domnule!
JOSEPH K: Ce-i, Milena? Ai venit cu cazmaua?
MILENA; Oppenheimer s-a spânzurat în bucătărie!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: