fragment de roman

Marea descoperire a Adei a fost însă, în acei ani, teatrul. O nouă peşteră magică, prin care, călăuzită la început de mama ei, fetiţa a păşit pe vârful piciorelor, ţinându-şi respiraţia, privind cu luare-aminte la miracolele din jurul ei, ascultând fascinată vocile actorilor, care semănau atât de puţin cu vocile inexpresive ale oamenilor obişnuiţi. Până atunci văzuse câteva piese doar la televizor.
În oraşul în care tocmai se mutaseră exista un teatru, care va deveni în curând pentru Ada un loc cu totul aparte, locul unde se va simţi ca acasă şi probabil că nu greşesc prea mult atunci când afirm că atunci când a pătruns pentru prima dată în această clădire veche şi impunătoare, destinul ei deja fusese decis şi nu se va mai putea despărţi niciodată de scenă. În sală toate candelabrele erau aprinse, totul strălucea, într-o simfonie de lumină şi de culoare: masivele stucaturi cu tonalitatea lor intense de auriu, pluşul roşu al scaunelor, cortina vişinie de catifea din spatele căreia părea că se aud nişte zumzete vagi şi ciudate. Nici oamenii care veniseră în seara aceea la teatru, printre care erau şi câţiva profesori de-ai Adei, nu semănau cu oamenii de pe stradă: frumos îmbrăcaţi, ieşiţi din pielea lor cenuşie de zi cu zi, dobândiseră un aer de eleganţă şi de distincţie, vorbeau numai în şoaptă, gesturile lor erau lente, calme şi măsurate. Lumea obişnuită se sfârşea la intrarea teatrului, iar cei care aveau privilegiul de a trece pragul acestuia căpătau parcă din senin o nouă personalitate, mai potrivită cu regulile şi legile noii lumi în care se instalaseră. Până şi plasatoarele aveau aerul unor preotese ce oficiau un mister.
Miracolul adevărat s-a produs însă abia după ridicarea cortinei. Era un spectacol cu Apus de soare, susţinut de o trupă bucureşteană, din care nu lipseau câteva din celebrităţile actoriceşti ale epocii. Iar Ada a fost răpită de la bun început. Aici nu mai era ca la televizor. Simţea respiraţia actorilor, simţea parcă şi căldura emanată de corpurile lor, care palpitau vii sub somptuoasele costume de epocă. Între scenă şi sală se deschiseseră nişte canale oculte de comunicare, un fluid de empatie circula între interpreţi şi privitori, ca şi cum şi unii şi ceilalţi ar fi fost conectaţi la aceeaşi unică sursă de energie. Şi, atunci când a auzit pentru prima dată pe viu glasul lui Calboreanu, Ada s-a simţit ca săgetată în inimă. Iar la sfârşitul spectacolului, decizia ei era luată: se va face actriţă, chiar dacă pentru asta va trebui să treacă peste cadavrele părinţilor ei, care şi-o doreau farmacistă sau ingineră.

Nu i-am spus niciodată Adei că pe la şapte-opt ani visam să mă fac şi eu actor.
Pe mine părinţii nu mă duceau niciodată la teatru, dar ascultam cu fervoare teatrul radiofonic şi. cu timpul. am inventat un joc: născoceam scurte scenete, pe care le spuneam pe roluri, încercând să-i dau o voce proprie fiecărui personaj. Părinţii credeau că vorbesc singur şi începuseră să se uite la mine îngrijoraţi, aşa că preferam să fac asta în lipsa lor, când toată casa era la dispoziţia mea. La dispoziţia mea era şi oglinda din camera mamei, care nu era, ca aceea a Adei, una veneţiană, ci o vechitură crăpată la unul din colţurile de jos, bună totuşi pentru micile mele plăceri clandestine. Căci în curând nu m-am mai mulţumit doar cu simplele scenete vorbite şi am descoperit pe cont propriu voluptatea machiajului şi a travestiului. Pentru machiaj mă foloseam de zestrea destul de săracă de farduri a mamei, iar costumele se puteau improviza din orice. Cuvertura unui fotoliu putea foarte bine să devină o mantie, un fular legat în jurul mijlocului – o cingătoare de preţ -, un cuţit lung de bucătărie – un paloş. Preferam costumele de epocă, aşa cum le văzusem în filme sau în ilustraţiile din cărţile mele de poveşti. Dar cel mai mult îmi plăcea să mă îmbrac în femeie, în prinţesă sau în ţigancă. Şi îmi amintesc că într-o bună zi am pus pe mine o rochie veche de-a mamei, m-am legat la cap cu o basma roșie, mi-am pictat fața cu acuarelă, am luat un coș sub braț și am pornit-o pe stradă strigând „Zmeura doamnă, zmeura!”, cum auzisem că strigă țigăncile adevărate. Nu mă băga însă nimeni în seamă și, pentru că jocul ăsta n-avea nici un haz fără spectatori, m-am hotărât să vâr capul pe fereastra de la demisol a unuia din vecinii noștri cu care mama era mare amică. Doamne, și cu ce potop de ocări și de înjurături mi-a fost dat să mă aleg în momentul acela! Pasămite, gol-pușcă, în picioare într-un lighean, vecinul tocmai își săpunea sârguincios părțile rușinoase. M-am speriat atunci și am luat-o iepurește la fugă, dar aveam totuși și o măruntă satisfacție. Văzusem în sfârșit cum arată un organ bărbătesc ajuns la maturitate!
Paiunea mea pentru travestiurile feminine se explică poate şi prin faptul că multă vreme m-am jucat aproape în exclusivitate cu fetițele.
Prima dintre tovarășele mele de joacă a fost Valerica (sau mai pe scurt Ica). Tot ea mă ducea la film sau la plimbare atunci când tata, dintr-un motiv ori altul, nu era disponibil. Cu Valerica am fost pentru prima dată și la un meci de fotbal, dar n-am înțeles nimic și nu mi-a plăcut deloc. Valerica era mult mai mare ca mine, era deja în clasa a șasea-a șaptea și, din câte îmi amintesc nu era o elevă prea strălucită. Îmi făcea cadou manualele ei vechi atunci când trecea dintr-o clasă în cealaltă și așa m-am pomenit cu o mică bibliotecă de carte școlară, din care nu lipseau un manual de istorie antică, altul de istoria României (oare de aici se trage interesul meu pentru istorie?), o carte de fizică, ba chiar și una de rusă, care mă fascina în mod deosebit, pentru că era tipărită cu niște litere ce semănau prea puțin cu acelea pe care mi le arăta tata. Evident că îndată ce aceste cărți au intrat în posesia mea, tata a trebuit să mi le citească, să-mi explice amănunțit ce reprezenta fiecare ilustrație, să-mi descifreze până și hărțile din cărțile de istorie… În aceste cărți aveam și câteva lecții favorite: cele cu războaie și cu răscoale. Ceream ca acestea să-mi fie recitite în mod periodic, dar mă arătam total dezinteresat, nu știu din ce motive oculte, de tot ce însemna istorie contemporană. Pentru mine istoria României se încheia pe la Alexandru Ioan Cuza… Poate pentru că personajele mai apropiate de zilele noastre semănau prea mult cu lumea ce putea fi văzută pe stradă și nu mă atrăgeau prin nimic. Oamenii și lucrurile trebuiau să fie spectaculos de vechi ca să mă fascineze cu adevărat.
Ceea ce mă intriga la prietena mea Valerica erau sânii, de care am încercat s-o apuc de mai multe ori, pentru a mă lămuri ce-i cu aceste protuberanțe pe care le posedau numai femeile și pentru care începusem să manifest o mare curiozitate. Tentativele mele n-au avut însă nici un rezultat: tovarășa mea de joacă îmi spunea că în locul acela are ascuns un șarpe care îi mușcă pe toți cei care încearcă să pună mâna acolo.
Prieteșugul meu cu Valerica n-a durat însă prea mult: într-o bună zi a dispărut din curte, cu maică-sa, cu pisicile ei, pe care le chema Tăciunel și Gălbenuș, și cu cărțile ei uzate de școală: primiseră o locuință mai spațioasă într-un cartier nou de blocuri și de atunci ne-am întâlnit tot mai rar, iar în cele din urmă deloc…așa cum se întâmplă aproape mereu cu toate marile prietenii.
După Valerica, tovarășele mele de joacă au devenit cele trei nepoate ale doamnei Mestecănişu. Ne jucam de obicei la ele în curte: o curte încă și mai spectaculoasă decât a noastră, căci avea două magazii (una înzestrată cu un banc de lăcătușerie, căci slujise pe vremuri drept atelier, o pivniță cu chepeng și un pod relativ accesibil. Cel mai adesea ne jucam de-a tata și de-a mama (nu vă gândiți la nimic obscen!). Un joc în care trebuia să existe o mamă (personajul cel mai important, căci îi reveneau tot soiul de sarcini casnice), un tată (simplu figurant!) și doi copii care trebuiau să doarmă tot timpul, se îmbolnăveau mereu și erau duși la doctor, care îi căuta în gât, îi asculta cu stetoscopul și le făcea injecții. Pe mine jocul acesta începuse să mă irite de la un moment dat, deoarece, parcă în virtutea unui blestem, eram condamnat să fiu mereu tata, rol ce mă scotea din sărite, căci îmi doream din tot sufletul să fiu mama, favoare care mi se făcea foarte rar și numai după interminabile negocieri. În această perioadă, cred că mă transformasem și eu în fetiță pe jumătate. Pretindeam să mi se cumpere păpuși, o sobiță și vase de jucărie, iar aceată înclinare, probabil cam nesănătoasă, era (culmea!) încurajată de mama, care mi-a mărturisit mai târziu cât de mult își dorise o fată și ce dezamăgită a fost că mă făcuse băiat!
Exista în mine pe atunci un soi de feminitate difuză, care probabil mai supravieţuieşte şi în prezent: de aici repulsia mea pentru toate manifestările violente, lipsa de fermitate, absenţa spiritului de competiţie, înclinaţia spre sentimentalism. Dacă e adevărat – aşa cum consideră unii – că ocupaţia tradiţională a bărbaţilor este războiul, atunci trebuie să admit că nu sunt un bărbat tocmai pe de-a întregul. N-am fost un copil bătăuş, eram un băieţaş slăbuţ şi timid, care se întorcea acasă adesea bătut, iar mai târziu, la maturitate, am evitat polemicile şi discuţiile în contradictoriu pentru că, pur şi simplu, nu aveam stofă de luptător. Din cauza asta, mulţi mă dispreţuiau, considerându-mă o fire obedientă şi femeioasă, un individ a cărui secreţie de hormoni masculini este într-o mare eclipsă.
Pe măsură ce am început să mă maturizez şi să devin conştient de propriile mele imperfecţiuni am încercat să-mi ascund cât mai bine trăsăturile de personalitate feminoide şi mi-am confecţionat, începând din adolescenţă, ajutat şi înclinaţia mea precoce spre băutură, o mască de dur. M-am apucat să înjur ca la uşa cortului, să le fac femeilor o curte agresivă, pigmentată din belşug cu expresii şi cuvinte obscene, îmi pălmuiam prietenele, iar pe cele cu care mă culcam le supuneam unor situaţii umilitoare. Nebunia asta a durat câţiva ani, apoi a încetat brusc, era doar o criză de creştere. Nu mă mai interesau măştile, îmi era indiferent, dar absolut indiferent ce credeau ceilalţi despre mine, fie în bine, fie în rău, am pierdut gustul gesturilor truculente şi histrionice, iar principala mea preocupare a devenit să trec, pe cât posibil, cât mai neobservat. N-am izbutit însă niciodată să fac asta în întregime, exista în mine ceva, legat probabil de natura mea de neom, care mă aducea mereu în atenţia celorlalţi, stârnindu-le totodată ostilitatea. Am fost privit mereu ca un fel de corp străin, cu neputinţă de asimilat, de parcă aş fi purtat în mine germenii cine ştie cărei maladii nevindecabile şi foarte contagioase. Până şi numele meu de familie, cu vaga lui sonoritate exotică, stârnea suspiciuni şi mi-a făcut deservicii imense. Cei care au ghinionul să nu poarte un nume terminat în -escu sau –eanu nu se pot aştepta la nimic bun din partea unei societăţi în care diferenţa e foarte greu acceptată.
Nu mai ţin minte de câte ori am fost întrebat dacă nu sunt din întâmplare evreu.
Nu sunt, dar mi-aş fi dorit câteodată să fiu, mai ales când aceste întrebări idioate mă aduceau la exasperare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: