din batranetea ucenicului alchimist

Aţi fost coleg de liceu, la Şaguna, cu Alexandru Muşina. Ce aventuri literare visaţi pe atunci? Erau visuri comune?
Nu numai cu Alexandru Muşina. În clasa a noua, l-am avut coleg de clasă pe Alexandru Andrieş, iar dintr-a zecea, timp de trei ani, pe Radu G. Ţeposu. Cu Muşina n-am avut în timpul liceului relaţii foarte apropiate. Învăţam în clase diferite, iar el era un tip destul de retras, pe care nu-l puteam atrage în aventurile noastre goliardice. Îl întâlneam la aşa-zisul Club al Artelor Moderne – un soi de adunări care se ţineau din două în două săptămâni (alternativ cu cenaclul liceului) şi la care se vorbea ba despre Ionesco şi Beckett, ba despre Love Story (romanul lui Erich Segal – unul dintre bestsellerurile acelor ani), ba despre poemele lui Sorescu (care avea foarte mulţi fani printre elevii de la Şaguna), ba despre ultimul număr al revistei Secolul XX. Aici Muşina (care apărea, de obicei, cu o şarmantă eşarfă roşie la gât, susţinând făţarnic că este răcit) strălucea, impresionându-ne prin bogăţia lecturilor sale, dar mai ales prin inteligenţă, la fel ca şi unul din colegii lui de clasă, Andi Bălan, un băiat pasionat de teatru, care voia să facă regie… Mai veneau pe-acolo viitorul actor Andrei Ralea, fratele lui Marian Râlea… Dan Ganea, un tip foarte dotat, pe care l-a distrus prematur boemia dusă până în pânzele albe, Van Gogh-ul nostru, Sorin, care a băut odată ulei de in, ca să se simtă pictor şi pe dinăuntru… Eram mai mulţi care visam la celebritate, dar cel mai bine cotat la bursa pariurilor literare era Andrieş.

La întâlnirea de 40 de ani cu foştii colegi, pe care am urmărit-o cu mare atenţie în 2013, am descoperit un adevărat spirit şagunist. Chit că uneori uşor comic, deşi, în 1973, data absolvirii liceului, pentru procesul de învăţământ simpla absolvire de liceu era o performanţă, dădea un aer de excelenţă. O spun eu, care nu mă dau în vânt după reuniuni şi nici n-am participat la astfel de întâlniri aniversare. De altfel, şi dumneavoastră, pe mulţi dintre colegii de liceu i-aţi întâlnit abia după 40 de ani. Ce însemna acest spirit şagunist şi ce anume, la modul simbolic şi reprezentativ, trece de patriotismul local sau aura vârstei?
Liceul Şaguna (care se numea pe vremea aceea Liceul nr. 1) era o şcoală care mi se potrivea de minune: avea nişte profesori eminenţi de limba română (Constantin Cuza, Ion Topolog, Fl. Marcu – cel cu dicţionarul de neologisme), un dascăl de latină mirobolant, Spiru Hoidas, care ne-a trezit interesul pentru literatura antică şi ne sfătuia – în anii aceia de ateism deşucheat – să citim Biblia, avea o revistă şi un cenaclu, organiza periodic întâlniri cu scriitori… de la barzii locali, peste care trona aura de poet blestemat a lui Darie Magheru, până la Adrian Păunescu sau Ioan Alexandru. Dacă primul meu paradis s-a numit Aurel Vlaicu, al doilea a fost, fără îndoială, Şaguna. Iar dacă se poate vorbi despre un spirit șagunist, acesta cred că implică un anumit elitism (nu era tocmai ușor să ajungi la Șaguna, examenele de admitere erau destul de dure).conștiința apartenenței la o tradiție ilustră, care nu excludea însă boema sau zeflemeaua și – nu în ultimul rând – un oarecare nonconformism.

„Banca măgarilor“ invocată cu mare drag şi de colegi, era locul în care, alături de Ţeposu, v-aţi petrecut anii de liceu. Ce a făcut-o celebră?
Porecliserăm așa prima bancă de pe rândul din dreapta, banca în care am stat o vreme cu Țeposu în clasa a XI-a… Din păcate ea nu a avut o viață prea lungă… După vreo două trimestre, dirigintele nostru, domnul profesor de limba romănă Constantin Cuza a găsit de cuvință să ne despartă. Țeposu a fost expediat ceva mai în spate, mie mi s-a conferit onoarea de a rămâne în „banca măgarilor“ și am căpătat o colegă de bancă. Teoretic, ea trebuia să mă disciplineze, dar, din păcate, avea un sarafan foarte scurt și asta îmi cam distrăgea atenția de la lecții… De „banca măgarilor“ se leagă însă câteva întâmplări care poate că merită să fie povestite. Aici erau elaborate de exemplu materialele pentru revista clandestină și scrisă de mână a clasei noastre care se chema Foamea și avea și un supliment literar pe care l-am botezat Setea. Și tot aici a fost inventat, într-o oră de istorie extrem de plictisitoare, Nicolo Orsini… Programa de istorie includea pe vremea aceea și câteva lecții de cultură. Când ajungeam la asemenea lecții, profesorul, care preda întruna și nu prea avea vreme să ne asculte ne punea să facem niște referate, ca să luăm și noi ceva note… Se întâmplase să ajungem la romantism. Colegele noastre (vorba unui coleg: noi am fost o clasă de fete) își făcuseră conștiincios referatele, iar eu și Țeposu ne plictiseam de moarte și ne-am hotărât să inventăm un scriitor. Am decis să fie italian (ăștia sunt mai puțin cunoscuți)… i-am zis Nicolo Orsini, i-am fabricat o biografie foarte romantică (copil din flori; mama – spălătoreasă; cocoșat, tuberculos, câteva amoruri nebune, mort la 24 de ani) și o mică operă (dispărut prematur, omul nu apucase să scrie prea mult). Am dat cinstit cu banul cine să-l prezinte pe Nicolo Orsini, iar șansa i-a surâs lui Țeposu. A povestit mai întâi viața tumultuoasă a autorelui, apoi a trecut la opera care era alcătuită din volumul de versuri Șarpele binelui (titlu furat dintr-o poezie de Blaga) și romanul satiric Gălușca burghează. La auzul sintagmei Gălușca burgheză, clasa, până atunci total apatică, a izbucnit dintr-o dată într-un hohot isteric de râs. De ce? Acesta era titlul unui așa-zis roman foileton, de fapt o înșiruire de fraze fără noimă (tocmai descoperiserăm teatrul absurdului) care apărea de ceva vreme în Setea… Dar replica profesorului a venit prompt: „Ce râdeți ca proștii? Mie mi se pare un titlu foarte potrivit pentru un roman satiric. Stai jos, Țeposu! Nota zece!“
Tot de „banca măgarilor“ se leagă și o altă întâmplare celebră: aceea cu ranga. La un moment dat, la intrarea în clasă, una din profesoarele noastre este întâmpinată cu o anumită ostilitate și, ca să ne arate că posedă și o frumoasă cultură literară ne aruncă un citat din Negruzzi: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!“. Atunci Țeposu se scoală în picioare, scoate din pupitru o rangă (Dumnezeu știe de unde o avea), o ridică deasupra capului și dă și el un citat din Negruzzi: „Ai să dai sama, doamnă!“ De fapt, în perioada respectivă făceam diverse experimente psihologice cu profesorii (inițiativa îmi revenea). Mijloacele de testare erau multiple. De exemplu ca să verific dacă profesoara de geografie ne citește extemporalele (dădea o grămada) i-am scris într-o lucrare că Dunărea se varsă în Marea Neagră de trei ori pe zi și am luat nota zece! Câteodată însă o mai și încurcam. La un moment dat, profesoara noastră de matematică intră în concediu de maternitate și este suplinită de un domn de vreo șaptezeci de ani, care uneori uita să-și pună cămașa și apărea la clasă în haină de pijama. Ne asculta strict în ordine alfabetică iar ascultatul consta în prezentarea caietului de teme și în rezolvarea la tablă a unui exercițiu avut pentru acasă. Dacă spuneai că ți-ai uitat caietul, profesorul scotea din buzunar o bancnotă de cincizeci de lei și zicea: „Uite, tovarășuʼ (ne zicea invariabil tovarăși), ia un taxi, du-te acasă și adu-ți caietul“. Ei, și odată s-a întâmplat să apară în librării un volum de versuri al lui Marin Sorescu pe care mi-l doream foarte mult, dar nu aveam bani. Și ce-mi dă prin cap? Cum tocmai aveam ora de matematică ridic mâna și încep să mă agit. „Ce dorești, tovarășuʼ? mă întreabă profesorul. „Știți, mi-am uitat caietul acasă…“ „Așa, tovarășuʼ? Ți-ai uitat caietul acasă? Foarte rău! Nota doi! “
Și hai să-ți mai spun o poveste, care s-a întâmplat însă după ce „banca măgarilor“ a fost lichidată. Trebuie să știi că atunci când era cam abțiguit, Țeposu începea să cânte celebra romanță A venit aseară mama din sătucul de departe. De aceea în limbajul nostru codificat „vine mama?“ însemna „dai ceva de băut?“. Ei bine, într-o oră de română, Țeposu îmi scrie un bilet pe care Cuza îl interceptează, îl citește, se face verde la față, nu spune nimic, mototolește hârtia și o aruncă la coș. Știi ce scria în bilet? „O aduci deseară pe mă-ta?…“

L-ați tot pomenit pe profesorul Cuza, părea un profesor de soi al Brașovlui…
Da, Constantin Cuza era probabil atunci, la începutul anilor 70, cel mai faimos profesor de limba română din Brașov și mi-a fost diriginte în ultimii trei ani de liceu. La înfățișare semăna neverosimil de tare cu Marin Mincu.

I-ați spus asta și lui Mincu?
Nu, oricum Marin Mincu se credea unic și nu admitea că ar putea să semene cu cineva.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: