din batranetea….(3)

Ce emoţii avea Soviany în anii de liceu?
Principala mea emoție în anii liceului era legată de coșmarul exmatriculării. Eram mereu la limită cu numărul de absențe nemotivate, deși tata se străduia din răsputeri să-mi facă rost de scutiri. Ce să fac? N-am iubit niciodată școala nici în calitate de elev nici în cea de profesor. De multe ori chiuleam de la școală ca să mă duc (de obicei cu prietenul meu Sorin) la Biblioteca Județeană unde citeam, răsfoiam albume de artă sau ascultam discuri cu Janis Joplin.

Ce mai ascultați? Și cum vă procurați vinilurile?
Trupele in vogă pe arunci. Mai ales The Beatles și Led Zeppelin. Iar vinilurile le găseam la bișnițari… Dar nu eu mă ocupam de chestia asta, făceau alții rost.

Din ce-am văzut la faţa locului, puţinii băieţi din clasă erau campioni la tutiun, puşi mereu pe farse și ironii. Aşa vă pregăteaţi pentru societatea multilateral dezvoltată?
Cred că gesturile noastre de frondă la adresa disciplinei școlare reflectau întru totul atitudinea noastră vizavi de societatea socialistă multilateral dezvoltată. Trebuie să recunosc însă, la ore nu eram câtuși de puțin îndoctrinați, instrucția se defășura în condiții aproape normale și nu-mi amintesc ca vreunul din profesorii mei să fi pronunțat vreodată la orele de curs numele lui Ceaușescu. Făceam însă de două ori pe lună câte o oră de învățământ politic, care alterna cu orele de PTAP (Pregătirea Tineretului Pentru Apărarea Patriei).
Făceam de asemenea o zi pe săptămâna practică în producție în numele lozincii „educația prin muncă și pentru muncă“ – lozincă ce se potrivea însă ca nuca în perete, căci la aceste ore nu se făcea absolut nimic. Muncitorii de la uzina Hidromecanica, de exemplu, unde am făcut practică în ultimul an de liceu nu ne lăsau să ne atingem de nimic, de teamă că am putea provoca niște stricăciuni ce ar da peste cap planul lor de producție. La sfârșitul liceului am primit totuși niște patalamale din care rezulta că suntem calificați în meseria de lăcătuș. Când însă unul din colegii mei s-a prezentat cu o asemenea patalama la Oficiul Forțelor de Muncă (pe unde trebuiau să treacă neapărat toți cei care solicitau o slujbă) i s-a râs pur și simplu în nas.

Și practica agricolă cum era?
Cele mai odioase săptămâni. Diriginții erau obligați să țină o evidență foarte strictă a prezenței și dacă lipseai o zi încasai șase absențe în catalog. De obicei eram duși la recoltat cartofi undeva în apropiere de Prejmer. Călătoria se făcea cu un tren special, întotdeauna arhiticsit, astfel încât se stâtea până și în plasele de bagaje. Odată ajunși pe câmp, trebuia să ne punem pe muncă. Cartofii erau scoși din pământ de o mașinărie trasă de un tractor, iar noi îi adunam în niște găleți pe care le deșertam apoi în sacii aflați la capătul tarlalei. Firește că niște fermieri neexperimentați ca noi nu puteau ține pasul cu mijloacele moderne ale agriculturii socialiste. Abia dacă apucam să adunăm ceva mai bine de jumătate din cartofii scoși din pământ, că tractorul venea din nou, așa că treaba era făcută de mântuială și o bună parte din roadele solului rămânea nerecoltată. Puținii țărani aflați pe câmp ne tratau cu ironie, iar brigadierii cu o aroganță bădărănească. Dar nici noi nu ne prea omoram cu munca și profitam de fiecare prilej de chiul. Ne ascundeam în spatele unor căpițe, fumam, spuneam bancuri. Îmi amintesc că odată am mers pe jos cu câțiva colegi până la Prejmer, am vizitat faimoasa biserică-cetate, apoi am băut în birtul satului un litru de rachiu alb (era cel mai ieftin), căruia i se mai spunea și Marele Alb sau Albă-ca-Zăpada. Partea cea mai neplăcută a acestor săptămâni de practică era aceea că se ieșea la câmp indiferent de vreme. Adeseori se întâmpla să plouă și atunci ne întorceam acasă rebegiți de frig, uzi până la piele, murdari de noroi de sus până jos.

La întâlnirea de patruzeci de ani ați povestit ceva și despre niște poezii de amor…
Da. Se cuvine să știi că noi am fost mereu în clasă șase plus unu băieți. De ce șase plus unu? Pentru că al șaptelea rămânea mereu repetent… În clasa a zecea, acest al șaptelea era un băiat cam straniu pe nume Mardiros… Avea mai mulți bani decât noi și trebuie să recunosc că îl exploatam cu ferocitate. Ca să-mi manifest recunoștința pentru actele lui de generozitate, eu i-am dedicat o strofă dintr-unul din cântecele mele goliardice din liceu. Strofa suna cam așa: Mai dă-mi, Mardiros, cinci sau șase lei,/Că mâine poate chiar te ia hingheru/Și niciodată n-o să poți să bei/Cu bunul nostru Darie Magheru… Iar cântecul se încheia apoteotic cu strofa: La crâșmă noi vom sta mereu, mereu./Prin glasul meu vorbește-acum muza./Să ne rugăm la bunul Dumnezeu/Să aibă grijă și de domnul Cuza.

Mi-e greu să cred că Mardiros nu scria și el…
Încerca să facă și el niște poezii, dar nu se lega nimic, junele aspirant nereușind să depășească etapa Ienăchiță Văcărescu. Băiatul însă era îndrăgostit de o tipă pe care, nefiind prea arătos, se gândea s-o vrăjească cu niscaiva versuri.

Și v-ați oferit să-l ajutați?
Își dădea însă seama că producțiile sale văcăresciene i-ar face mai degrabă un deserviciu, așa că s-a decis să apeleze la mine. Întâmplător aveam vreo zece poezioare de dragoste destul de curățele și am bătut palma bucuros cu Mardiros; o poezie contra o sută de grame rom consumat la bufetul băii comunale, care se găsea alături de liceul Șaguna. Nu știu cum va fi reacționat tipa în cauză la poemele mele de amor știu însă altceva: după o vreme Mardiros a găsit de cuviință să le citească în cenaclul liceului. Oare mai e cazul să spun cu câtă emoție am participat la respectiva ședință de cenaclu? Iar atunci când poemele „lui Mardiros“ au fost comentate laudativ în unanimitate, m-am simțit copleșit de mândrie. Și uite așa am debutat eu într-un cenaclu: în pielea și sub numele altuia.

Cum era prietenia cu Țeposu?
Despre prietenia mea cu Ţeposu aş putea să scriu o carte întreagă… Ştiai de exemplu că eu l-am convins să dea la filologie? Când l-am cunoscut (în clasa a X-a) opţiunea lui era medicina veterinară… exista o tradiţie în familie. Pe vremea aceea scriam amândoi poezii şi am avut parte chiar de unele mici succese prin cenaclurile şi redacţiile braşovene. La un moment dat, era chiar să fim publicaţi amândoi, prin generozitatea lui Daniel Drăgan, în pagina culturală a gazetei locale… Clujul şi Echinoxul l-au făcut să renunţe la poezie, transformându-l însă într-un excelent critic, poate cel mai bun al generaţiei noastre. În ultimul an de liceu ne propuseserăm să scriem împreună la bătrâneţe o carte despre aventurile noastre de elevi cam rebeli, o carte care trebuia să se numească Frumoasa vreme din Aranjuez. Uite că n-am apucat să o scriem, pentru că el a plecat prematur, iar eu nu sunt încă pregătit să trec la memorii…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: