din batranetea (4)

Dacă în liceu coşmarul elevului ţinea de ideea exmatriculării, ce coşmar avea profesorul Soviany?
În primii ani de invățamânt, când eram la o școală generală din Rahova, coșmarul era serviciul la internat și cantină, fiindcă trebuia să mă scol la 5 dimineața. La liceul Eminescu n-am avut o vreme coșmaruri. Apoi, în ultimii 2-3 ani, coșmar a devenit mersul la școală…

Cum aţi ajuns profesor la Bucureşti? Nu era problema repartiţiilor şi-a buletinului de Bucureşti?
La București am ajuns, cumva împotriva voinței mele, prin repartiție guvernamentală. Eu îmi doream să rămân la Cluj, căci eram pe atunci foarte atașat de acest oraș.Terminasem facultatea ca șef de promoție, mă bucuram deci de niște priorități în alegerea postului și, teoretic, ar fi existat șanse. Doar că nu era decât un singur post în Cluj, pe care l-aș fi putut lua, dar… intervenea problema soției, și atunci am ales Școala 127 din București, unde erau două posturi de limba română. A fost dificil la început cu problema locuinței: am stat pe la rude, la gazde, am stat chiar și la hotel. Peste câteva luni ni s-a repartizat însă o garsonieră pe Calea Rahovei… și cu ocazia asta am intrat într-un teribil cerc vicios din care Dumnezeu știe cum am reușit să ieșim: ICRAL-ul refuza să ne încheie contractul de închiriere pentru că nu aveam buletin de București, miliția nu ne făcea buletin de București fiindcă n-aveam contract de închiriere….

Înțeleg că ați avut ca elev unul dintre copiii dumneavoastră. Cum s-a întâmplat asta?
S-a întâmplat că eram profesor la Eminescu, socotit un liceu bun și doream ca băiatul meu să urmeze un liceu bun. Dar a fost un experiment cu totul nefericit. Probabil – cel mai mare eșec pedagogic din cariera mea de profesor. Când intram în clasă, ne venea să rădem la amândoi…De atunci am avut grijă să nu mai repet niciodată o asemenea experiență.

Pentru că ştiţi bine cum funcţionează sistemul şcolar, ce anume face ca nu doar elevii, dar până şi profesorii de română, mulţi dintre ei, să rămână cumva într-o lume paralelă cu literatura contemporană?
Actualul sistem de învăţământ încurajează (cel puţin în ceea ce priveşte limba şi literatura română) mediocritatea şi nu performanţa autentică, atât în cazul elevilor, cât şi în acela al profesorilor. După cum se ştie, testele de literatură sunt foarte greu de cuantificat; din dorinţa ca evaluarea elevilor la aşa-zisele examene naţionale să fie cât mai obiectivă, comisia de specialitate a ministerului a conceput nişte subiecte stereotipe, din care a dispărut orice accent pe creativitate. Corectarea la proba scrisă se efectuează după un barem destul de rigid, iar o lucrare, fie şi genială, dacă nu se înscrie în interiorul acestui barem, nu este luată în consideraţie. Prin urmare, pe tot parcursul liceului (a cărui finalitate a devenit nu dobîndirea unor cunoştinţe, ci obţinerea diplomei de bacalaureat, care permite accesul la universitate), elevul nu învaţă de fapt literatură, ci învaţă să facă faţă cât mai bine acestor cerinţe şablonarde, ceea ce e foarte monoton şi plictisitor, aşa că de unde interes pentru literatură? Cel care prin statutul său profesional ar trebui să îl stimuleze, adică profesorul, este de multe ori la fel de blazat ca şi elevul. După ce obţine gradul didactic I (pe la treizeci şi un pic de ani), el nu mai are cum să avanseze din punct de vedere profesional; iar mai nou, performanţele didactice se măsoară în adeverinţe, fiecare profesor străduindu-se să adune dosare întregi de hârtii pe care le va înainta inspectoratului pentru a obţine, eventual, o gradaţie de merit. E interesat mai mult de meditaţiile sale particulare (fără de care n-ar putea să trăiască decent, nici chiar indecent!) decât de performanţele realizate la clasă, şi cum să fie la zi cu lecturile din literatura contemporană, dacă n-are bani să-şi cumpere cărţi? În aceste condiţii, e firesc ca şcoala să se degradeze şi să avem în România de astăzi doar un simulacru de învăţământ, aşa cum avem şi un simulacru sinistru de democraţie.

S-a vorbit mult despre generozitatea lui Soviany. Poate și de timiditatea lui. În reațiile umane, mai ales. Cel care, temperamental cum îl știm, era capabil să șteargă orice urmă de prietenie, dar uita la fel de repede gesturile altfel greu de înțeles. Cei mai mici, care frecventau cenaclul lui Mincu, se mirau la un moment dat, cum de puteați „încasa“ atâtea. Tocmai de aceea, gestul de a părăsi învățământul cu doar un an înainte de pensionare a surprins pe multă lume. Ce a dus la această soluție extremă, de ce timpul n-a mai avut răbdare? Să fi fost și faptul că era ultima haltă de a sări din trenul educației?
Am detestat școala încă din copilărie (vorbesc de școala ca instituție). Obișnuiam să spun cândva, mai în glumă, mai în serios, că am ajuns profesor din bătaia lui Dumnezeu, care m-a pedepsit astfel pentru toate blestemățiilor pe care le-am săvârșit ca elev. Și cred că îmi împărtășesc și alții opinia. Pot să-ți spun în sensul ăsta două istorioare semnificative. Mai întâi, la o oră de literatură în care le cerusem copiilor să facă un haiku unde să întrebuințeze cuvântul „școală“ ,un elev a scris ceva gen : „școala e /locul în care/învățăm să urâm“. . Alteori, o mamă, certată de doamna dirigintă că nu dădea prea des pe la școală ca să informeze de situația fiului ei, a răspuns: „Doamnă, nu-mi place să merg la școală și…la poliție“. Școala n-a fost niciodată o instituție prea simpatică, iar după 2000 a început să se degradeze tot mai mult, cerințele școalre au devenit tot mai absurde, urmărind parcă să-i îmbolnăvească pe elevi de schizofrenie, elevii, la rândul lor – din ce în ce mai dezinteresați, mai apatici, mai lipsiți de preocupări culturale… Pentru mine ultimii ani de învățământ deveniseră o teroare, mă simțeam total inutil, total depășit de turnura pe care o luase învățământul. Am preferat, prin urmare să plec, asumându-mi toate consecințele unui asemenea act.

Acum, dincolo de un învăţământ parazitar, care îndobitoceşte elevul şi supune profesorul la munci extracuriculare, cam care erau momentele de satisfacţie de la catedră? V-au trecut prin faţa ochilor câteva generaţii bune de elevi, oameni cu care poate vă întîlniţi pe stradă şi schimbaţi două vorbe. Ce vă făcea bine în mocirla asta organizată?
Trebuie să recunosc că am avut ca profesor și mari satisfactii. Elevi calificați la faza naționala a Olimpiadei de română, alții care s-au afirmat în literatură (Miruna Vlada. Claudiu Komartin). Dar mai ales faptul că eram iubit și apreciat chiar și de elevii care puțin se sinchiseau de literatură. Încercam să-i fac sa gândească tot timpul cu capul lor, să leg literatura de probleme de viață, să nu-mi dau față de ei aere de superioritate și să nu fac pe diriginta la menopauză.

Tot căutând pe net, am găsit următorul text, postat pe blogul rezistentaurbana:
Ma obosesc sa scriu despre dl Soviany pentru ca merita, si pentru ca spre deosebire de restul comunistilor din respectiva institutie de invatamant a afisat o atitudine relaxata chiar daca excentrica si ne-a invata ceva. M-as hazarda sa spun ca ne-a influentat un pic si modul de a gandi.
E de ajuns sa spun ca in timp ce alti laimeri citeau mecanic Sarmanul Dionis noi vorbeam la scoala despre kabbala. Omul facea clar minuni daca a reusit sa ne treaca atat pe mine cat si pe Quietric si capacitatea cat si bacul la romana.
Pe scurt Octavian Soviany este singurul prof pe care l-as invita oricand linistit la o bere pentru ca as sti ca am avea despre ce sa discutam, atmosfera mentinandu-se in acelasi timp una relaxata. Daca stau foarte bine sa ma gandesc probabil m-am apucat de blogul asta tocmai pentru ca Soviany mi-a dat mana libera in scoala sa scriu toate prostiile posibile.
Dom’ Profesor daca ne cititi, dam o bere, de fapt 3.
Flatant, nu?
Da. am reușit întotdeauna să mă apropii de elevi, poate fiindcă știam să vorbesc și pe limba lor. Cred că eram pentru ei o apariție mai neobișnuită, un spirit boem și noncomformist, rătăcit prin cancelariile învățământului românesc. Asta le-a stârnit curiozitatea. Și profitând de această, i-am ăcut să fie, încet-încet, receptivi și la orele de literatură.

Să ne oprim puțin la un aspect mai puțin cunoscut. Nu sunt mulți cei care știu că, dincolo de cărțile de literatură, ați publicat și carte școlară. Ba chiar, în preioada în care chiar eu reușisem să mă infiltrez într-o poveste absolut terifiantă cu auxiliare școlare, primul gând, ca autor potențial pe o astfel de piață, m-a dus la dumneavoastră. S-a creat ceea ce-am putea numi acum o linie de succes: cărți de Bac vândute în zeci de mii de exemplare, în toată țara. Cum se simțea scriitorul Soviany, surclasat la vânzări/drepturi de autor și notoritate de profesorul Soviany? Nu de alta, dar fără ironii gratuite, pe unde ajungeau culegerile respective, detașamente întregi de profi și profesoare din mândra țărișoară salutau cu zel aparițiile, recomandându-le și-n virtutea faptului (menționat adițional) că sunt scrise de un scriitor, nu doar de un profesor.
Foarte adevărat, am cîștigat mai mulți bani din asemenea cărți destinate elevilor decât din cărțile mele de literatură. La început le-am făcut din entuziasm, dorind să le pun la dispoziție tinerilor tot ce acumulasem într-o experiență îndelungată de profesor și dezgustat de bazaconiile pe care le puteam adesea citi în tot feluri de terfeloage destinate elevilor ce se pregătesc pentru bac, multe ca ciupercile după ploaie. Privind retrospectiv, astăzi aceste culegeri mi se par oarecum datate, ele sunt într-un fel „elitiste“ adresându-se cu prioritate elevilor care vizează la examenul de bacalaureat performanța maximă. Sistemul actual încurajează din păcate mediocritatea. Așa că scriitorul Soviany nu mai are de ce să-l invidieze pe profesorul cu același nume: acesta din urmă probabil că n-o să mai alcătuiască nici un fel de carte școlară.
Și, da, unii profesori câștigă destul de bine din meditații (iar într-un timp n-am făcut nici eu excepție). Dar întotdeauna te simți puțin umilit atunci când ți se întinde plicul cu bani, mai ales dacă părinții copilului sunt niște oameni foarte potenți din punct de vedere material și se uită la tine ca la o bacterie fiindcă nu porți haine de firmă.

Ați fost, timp de mai bine de un deceniu, organizatorul Festivalului de Poezie Gellu Naum, adresat poeților-elevi în sălile Colegiului Național „Mihai Eminescu“…
Ideea acestui festival mi-a venit prin 2002, când la liceul Eminescu existau mulți elevi deschiși către poezie, Vroiam de la bun început să fac ceva diferit de manifestările școlare de acest gen, iar scopul meu principal a fost acela de a-i pune pe tinerii autori în contact nemijlocit cu poeții consacrați și să-i fac să descopere că există și o altă poezie, mai vie și mai actuală, decât aceea din programele școlare. Prietenii mei scriitori m-au sprijinit în această inițiativă, au acceptat să citească alături de niște adolescenți anonimi și s-au implicat în anevoioasa operațiune de jurizare, căci, pentru a elemina orice suspiciune de amatorism (detest amatorismul, indiferent de ce natură ar fi) juriul a fost alcătuit de fiecare dată din poeți sau critici reputați. Și așa se face că prin edițiile succesive ale festivalului s-au perindat nume dintre cele mai sonore ale poeziei actuale: Cezar Ivănescu, Marin Mincu, Angela Marinescu, Nora Iuga, Constantin Abaluță, Valeriu Mircea Popa, Maria Cornelia Savu, Florin Iaru, Liviu Ioan Stoiciu Paul Daian, Aurelian Titu Dumitrescu, Gabriela Crețan, Victoria Milescu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Nicolae Tzone, Svetlana Cârstean, Doina Ioanid, Simona Popescu, Horia Gârbea, Dan Mircea Cipariu, Ioana Nicolae, Mihail Gălățanu, Constantin Virgil Bănescu, Marius Ianuș, Ruxanda Novac, Elena Vlădăreanu, Zvera Ion, Domnica Drumea, Dan Sociu, Dan Coman Sorin Gherguț, Răzvan Țupa, Cladiu Komartin (fost elev al liceului), Cristina Ispas, Teodor Dună, Oana Cătălina Ninu, Cosmin Perța, Adrian Urmanv, Andra Rotaru, Rita Chirian (iartă-mă, Rita, că nu te-am pus prima!), Adela Greceanu, Gelu Vlașin etc , dar uneori și prozatori ca Ioan Groșan, un cristian sau Vasile Ernu. Tinerii poeți participanți la festival au ajuns să citească ulterior în reputate cenacluri bucureștene (cenaclul USR condus de Nora Iuga, cenaclul Euridice al lui Marin Mincu, cel al fracturiștilor – de la Facultatea de litere), iar unii din ei (Miruna Vlada, Radu Nițescu) s-au impus ca autori reprezentativi ai ultimelor promoții poetice. În ultimii ani însă festivalul începuse să dea semne de oboseală: rezerva de talente a liceului Eminescu începuse să secătuiască, parcă nici textele intrate în concurs nu se ridicau la nivelul celor de la primele ediții, sponsorii întârziau să apară, iar entuziasmul meu nu mai era cel din anii anteriori. După plecarea mea din învățământ tradiția festivalului a fost continuată de doamnele profesoare Virginia Olaru și Vanda Codreanu. Ediția 2014 a fost însă una fără Octavian Soviany.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: