din batranetea ucenicului alchimist

Care au fost relațiile dumneavoastră cu Partidul Comunist și cu Securitatea?
Spre deosebire de mulți dintre colegii mei de facultate, eu n-am fos și nici nu mi-am dorit vreodată să fiu membru al partidului comunist. Nici nu m-a obligat nimeni să devin. După ce am fost repartizat la terminarea facultății într-o școală din București, e adevărat că secretarul de partid de acolo mă întreba din când în când: „Tovarășuʼ Sovi, nu vrei să vii printre noi?“ Iar eu îi răspundeam pe tonul cel mai grav cu putință: „Nu mă consider încă suficient de matur pentru asta“. Ca să fiu cinstit întru totul trebuie să admit însă că în condițiile de astăzi n-aș fi reușit să fac o facultate, pentru că părinții mei aveau bani foarte puțini.Nu mă pot lăuda nici cu faptul că aș fi fost hătțuit de Securitate, deși știu că aceasta nu-mi ignora în totalitate existența. Bănuiesc că fusesem luat în colimator încă de la Brașov, din cauza prieteniei mele cu Avi Țicău, un evreu de vreo cincizeci de ani, foarte cultivat și cu veleități literare, pe care l-am cunoscut în cârciuma La trei păduchi de pe strada De Mijloc. Fusese utecist în ilegalitate, apoi făcuse niște ani de pușcărie politică și devenise un anticomunist înverșunat (sau poate un provocator?), care își afișa cu voce tare convingerile și asculta Europa Liberă cu aparatul de radio dat la maxim. Acasă la el venea multă lume, mai ales tineri, se bea zdravăn și se vorbea câte în lună și în stele. Mai târziu, la Cluj, în anii de studenție, Țeposu mi-a dat de înțeles într-o zi că i se ceruseră referințe despre mine.

Și ce-a făcut?
N-a făcut nimic.

La București nu v-au căutat tovarășii?
Păi cel mai spectaculos episod a avut loc la București, pe la sfârșitul anilor ʼ80, când, pentru prima și ultima dată în viața mea, m-am pomenit convocat telefonic la Securitate. După ce am fost lăsat să aștept cam o jumătate de oră într-o cămăruță de vreo patru netri pătrați, și-a făcut apariția un personaj, care mi-a pus câteva întrebări de rutină (data nașterii, părinți, studii, locul de muncă) mi-a cerut referințe despre un oarecarecare Răducanu care chipurile mi-ar fi fost coleg de facultate. Securistul s-a lăsat foarte ușor convins că n-am avut niciodată un asemenea coleg, iar întrevederea noastră s-a terminat. N-am înțeles niciodată care a fost rostul acestei convocări. Să fi fost o tentativă de intimidare? Mai adaug că nu mi s-a cerit niciodată să devin informator, iar la asta a constrinuit, îmi place să cred… și faima mea de mare pilangiu. Nu eram ceea ce se cheamă un tovarăș de încredere…

Cum credeți că ați fi fost acum dacă momentul 1989 n-ar fi existat?
Profesor de română la școala 127 din București zisă și Republica Peru, nemembru de partid și fără funcții de conducere… Poate și cu 3-4 cărți publicate…
Dar nici după ʼ90 nu m-am mai descurcat bine, fiindcă s-a terminat cu cenzura politică și a intervenit cenzura economică, iar scriitorii cu foarte puține excepții, sunt un fel de oi negre. Există o vorbă: care este asemănarea dintre poet și porc? Amândoi sunt buni numai morți.
Tot a fost bine, a fost o perioadă în care am scris mult, fără să public și am reușit să-mi dau seama cam ce vreau să fac. Pentru fiecare poet există o problemă: trebuie să-și definească teritoriul, să-și spună așa: care sunt lucrurile pe care le pot scrie numai eu? Și dacă reușești să descoperi aceste lucruri pe care le poți scrie numai tu, înseamnă că ai o șansă de a face cu adevărat poezie. Și mai e o chestie. Am descoperit că textele, și nu neapărat poezia, se fac de obicei singure. Dar trebuie să ai răbdare. Se poate întâmpla să treacă luni de zile până când într-un text oarecare există un cuvânt care nu-ți place și tot cauți să-l înlocuiești cu ceva și poate să treacă foarte mult timp până când descoperi cuvântul care trebuie acolo. Iar atunci când nu lași textul să se facă singur, încerci să-l faci tu, îl strici.

Vârsta prozei s-a lăsat așteptată. Să fie numai teama de o eventuală nereușită la mijloc?
Acum poezia mi se-ntâmplă. Acum scriu proză. Dacă-mi vine, scriu. Poezia e ca o cursă de 100 m. Romanul e ca o cursă de maraton. Atunci când scrii un roman mintea trebuie să intre-n joc mult mai tare decât atunci când scrii poezie. Romanul în primul rând înseamnă construcție. Am crezut că n-o să pot scrie niciodată proză. Pe la 30 de ani avusesem un vis, care mi s-a părut mie că s-ar preta ca subiect de povestire. Și am scris atunci o povestire de vreo 10 pagini pe care i-am citit-o fostei mele neveste. Ea stă destul de bine la literatură, iar după ce-a ascultat-o, a zis că-n viața ei n-a auzit o povestire mai proastă decât aia. Și înclun să cred c-avea dreptate. Așa că eu m-am domolit și nici n-am mai încercat să scriu proză foarte mult timp. De la o vreme începusem să scriu poeme în proză, în Cartea lui Benedict am acel ciclu de poeme în proză care se numește Cartea mirajelor. Și-ntr-o dimineață, după o beție sălbatică, m-am trezit eu din somn și mi-a venit să scriu ceva. Am scris vreo două pagini, eu credeam că e un poem în proză și, pentru că mi-a plăcut ce ieșise, ca să mă umflu în pene, am sunat-o pe Nora Iuga și i-am citit chestia aia. Iar Nora după ce-a ascultat a zis că din asta s-ar putea să-mi iasă un roman. Un roman! Hai să fim serioși! Dar până la urmă a ieșit. Primul meu roman, Textele (în ediția a doua, Arhivele) de la Monte Negro. Dar n-am crezut până-n ultimul moment că voi reuși să-l duc până la capăt. Iar cel de-al doilea roman, Kostas Venetis, m-a vindecat de un complex: acela că nu știu povesti.
Și-ncă ceva, foarte important. Nu eu m-am apucat de proză, proza s-a apucat de mine. Și-acum nu vrea să mă mai lase. Iar mie-mi place din ce în ce mai mult să scriu proză. Și nu neapărat în locul poeziei. Și-mi place din ce în ce mai puțin să scriu critică, iar într-o bună zi n-o să mai scriu critică deloc. Asta și pentru că eu cred că n-am stofă de critic. Eu fac poezie și-atunci când scriu critică.

Dacă e ceva care m-a interesat foarte mult la critici e memoria textului. M-a uimit mereu ținerea de minte aplicată. N-o pot explica, dar o invidiez foarte tare și-o găsesc indispensabilă la un critic literar. Cum stați la capitolul ăsta? Cam câte versuri ați memorat?
Nu știu chiar așa multe versuri pe dinafară cum s-ar putea crede. Le țin minte mai ales pe cale memorate în adolecență și în prima tinerețe. Acum, la 60 de ani. rețin mai greu. Memoria mea, foarte bună cândva, începe să dea semne de oboseală…

Și, ca să-ntorc întrebarea, cum stați cu propriile versuri? Cam câte poeme vi le știți pe dinafară?
Până pe la 30 de ani îmi știam pe de rost toate poemele. Acum mă tem că numai știu nici unul în întregime.
Bănuiesc că în calitate de cronicar v-ați lovit de insistența, ca să nu spun asaltul permanent al grafomanilor. Cum ați scăpat de pisălogi?
Da, pe vremea când făceam în mos constant cronică literară primeam kilograme de cărți, pe care nu le-aș fi putut parcurge nici într-o existență de centenar. Apoi începeau telefoanele. Unii procedau mai cu diplomație : „Bună…ce faci…ți-am trimis zilele trecute o carte…ai primit-o, nu? “. Alții o luau de-a dreptul : „Când ai, domnule, de gând să scrii și despre mine?“. Apoi erau lansările de carte unde eram invitat să vorbesc. Foarte insistent era poetul X… Încercam cât puteam să mă eschivez, dar nu reușam totdeauna. Îmi amintesc că la o lansare a lui, criticul Y, care apucase să vorbească înaintea mea, l-a comparat pe X cu Iisus Hristos ( !!!), pentru că, pasămite, respiritualizase poezia română. Ce să mai spui după una ca asta? Totuși până la urmă mi-a venit o idee. O paralelă între X (molcom poet pășunist, promoția 50/60) și… Marius Ianuș (pe atunci în plin avânt fracturist). Partea cea mai frumoasă e însă că după lansare,X, puțin euforizat de pălincă și devenit dintr-o dată lucid, a venit la mine și m-a întrebat : „Ai auzit ce prostii a spus Y despre mine?“. Până la urmă am scăpat de insistențele lui X dintr-o întâmplare. O dată, telefonându-mi, m-a găsit și pe mine euforizat de pălincă, așa că i-am zis cu seninătate: „Scriu cu plăcere despre tot ce vrei tu, dar cu o condiție (stai liniștit, sunt hetero): dacă accepți să avem o relație intimă“. De atunci X nu m-a mai sunat niciodată…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: