o cronica

Narcisismul marginii

Nimeni nu interpretează în poezia românească actuală cu mai multă autenticitate şi putere de convingere partitura poetului blestemat, a marginalului sublim sau a derbedeului esenian decât t.s khasis. Pentru el poezia reprezintă în esenţa ei o ,,artă a scalpării”, o vivisecţie dureroasă, care lasă parcă la vedere nervii, viscerele, fibrele sufleteşti cele mai intime, iar poemele sale au, nu de puţine ori, aerul ecorşeului sângeros. Şi pentru că nu există suferinţă fară catharsis, la T.S Khasis acesta ia forma autocontemplării narcisiace, ţine de tribulaţiile unui Narcis cu şapcă de lumpen. Căci deocamdată poetul pare iremediabil îndrăgostit de propria lui marginalitate, în care descoperă un material poetic extrem de fertil
După arta scalpării (2005), una din cărţile de referinţă ale grupului 2000, autorul, ce îşi gestionează producţia poetică cu multă parcinomie, revine în actualitate abia după zece ani, cu aparenta naturaleţe a vieţii (Casa de Editură Max Blecher, 2015). Poetizarea decurge şi aici după aceleaşi principii ca în volumul anterior, rămâne o operaţiune „pe viu” care îşi propune exfolierea, smulgerea tuturor „crustelor” ce compun o identitate mereu problematică, alcătuită dintr-o diversitate de „feţe” care funcţionează după principiul caleidoscopului, poetul trecând cu non-şalanţă de la o mască la cealaltă, toate plasate însă sub semnul marginalităţii, a anomaliei, a lipsei de apetit pentru existenţă. Personajul liric este un ,,neisprăvit’’, incapabil de a duce o acţiune până la capăt, torturat permanent de coşmarul propriilor sale eşecuri, lipsit de destin şi urmărit pretutindeni de jocurile absurde ale hazardului: ,,un bărbat care nu duce o treabă până la capăt/e un bărbat care nu merită să fie ţinut prin preajmă zîmbea şi fraza a străbătut camera/ca un avion de hîrtie. M-am ridicat din pat. diformităţile s-a reflectat în monitorul stins./mi-am dus mîna la ceafă, privirea-n mochetă.//mda, nu-i singurul loc unde nu am dus o treabă pînă la capăt./trecutul mi-e pavat cu eşecuri, ca să zic aşa, calibru standard./unii cîştigă, alţii pierd – e o chestiune de/noroc, tata ar zice că-i o chestiune de onoare’’ (un căţel mecanic, un poster cu luna, 1). Tonul e de un prozaism dezarmant, lipsesc gesturile spectaculoase şi violenţele de limbaj (atît de frecvente în poezia grupării de la Fracturi), totul pare scăldat într-o lumină ternă şi cenuşie, iar actantul ce evolueză pe această scenă lipsită de decoruri şi reflectoare pare mereu pe punctul de a se disipa în substanţa anonimatului. Lumea lui khasis e tutelată de un Dumnezeu ,,cu probleme”; aici e inutil să te rogi, existenţa se prezintă ca o succesiune de frustrări şi eşecuri, de dorinţe nerealizate: ,,andrei cikatilo a vrut să demonstreze că/dumnezeu are o problemă, că/pe parcurs a scăpat/ceva din vedere.//problema mea e că mă gîndesc la/aşa ceva, că/pe parcurs/am devenit liric şi neadecvat.//o situaţie complet tîmpită/în care numai tîmpiţii ajung//în vara lui 1986 aveam 11 ani,tu 26 la napoli, căldură mare/şi nici dracu nu dădea doi bani pe mine,/eram doar un alt băiat în trening care se/visa mijlocaş//la f. c. Liverpool/cu pase/pe culoar/pentru ian rush.//îmi spuneam rugăciunile în fiecare miez de noapte/şi uite în ce stare sînt./în curtea şcolii mă credeam sammy lee/ ceream mingea şi o primeam şi ceauşescu mă privea/din tabloul care atîrna deasupra tablei pline de/geometrii pentru viitorul meu preafericit/nici o şansă, dar pe atunci asta nu conta’’ (un căţel mecanic, un poster cu luna. 5). Poemul ia treptat forma unei autobiografii, elaborate în maniera unui documentar alb-negru, devine un inventar de experinţe ratate. Erosul e perceput retrospectiv, idilele din adolescenţă sunt invocate de o voce dezabuzată, care parcă a căpătat ceva din galbenul spălăcit al pozelor vechi: ,,ne ţineam de mînă ca doi îndrăgostiţi şi chiar credeam că-i aşa./dormeam unul pe umărul celuilat în compartimentele/doar ale noastre, în ritmul lent şi amplu al personalului de petroşani./ea avea 17 ani,speranţe mari şi stil, eu 18, deja alcoolic, după ce ne-am luat lumea în cap.//lucrurile s-au schimbat pentru totdeauna, cîteodată mă gândesc la/ochii ei albaştri şi nu-i pot compara cu nimic, la holul unui hotel cu covor roşu/în care am împărţit ultimul sandvici cu şuncă, la avortonul pe care/pretindeam că-l iubim mai mult decît pe noi înşine.// -am şi eu o viaţă, te rog nu mă mai suna. da, e suficient. da, era suficient/am fost ultimele ei cuvinte, şi de atunci i-am uitat numărul de telefon./nu ştiu nimic despre dragoste, nu ştiu nimic despre moarte, nu ştiu nimic despre extratereştri./uneori urc sau cobor cu liftul şi îmi spun: las-o baltă, omule, las-o baltă//şi asta-i tot ce se întâmplă cu adevărat” (un căţel mecanic, un poster cu luna). În final,toate aceste experienţe neduse la bun sfârşit sunt aduse la numitorul comun al neantului, ultima utopie, dragostea, se năruieşte la rândul său, râmân singurătatea, alienarea, tristeţea, stagnarea pe margine, care îi conferă personajului liric conştiinţa, nu lipsită de voluptăţi tulburi, a propriei sale unicităţi: ,,nu m-am gîndit niciodată cum te poţi întoarce/acasă când ai o casă – există probabilitatea să primesc mesaje/pe facebook chiar şi după ce corpul meu va fi o/fază naturală p fundul unui lac – să zicem că //dragostea te face puternic/dragostea te face blînd dragostea te face important & apreciat/ – să zicem//cobora încetişor treptele templului/purtând pe braţul drept o mitralieră thomson/suportul ornamental de hârtie pe care/a desenat cu pensula cîteva cărămizi/se înclina uşor în bătaia vîntului’’ (un căţel mecanic, un poster cu luna).
O radiografie a marginii este şi amplul poem/ciclu Supreavegheat, un memorial de sanatoriu, populat de prezenţele fantomatice ale unor oameni catapultaţi de propriile lor disfuncţionalităţi psihice în afara existenţei, de spectre umanoide în care personajul liric îşi recunoaşte, multiplicate ca într-un joc de oglinzi paralele, tarele ontologice: ,,în salonul 3/memoria rece a lucrurilor/nu mai are greutate/ e doar o fantezie de culori – /chiar la capătul culoarului/în aşteptarea mîntuirii/pandelică şi andrei execută flotări şi genoflexiuni/printre paturi de campanie/pe corbu/ l-au trîntit aici la cei sub cheie/pentru că o asistentă nu a vrut să-i cumpere ţigări/aşa că a început să înjure pe toată lumea/andrei e mega plin de maica domnului/e mega plin de doamne ajută/uneori instalează cituri literare/îi văd mîinile plasînd în aer/sisteme integrate plăci de bază/îmi vorbeşte la ureche despre isus/cu o căldură şi o intensitate de care numai/cei pregătiţi să moară sunt în stare/cam o dată la două ore îngenunchează/în faţa televizorului/şi lălăie psalmi’’. Sanatoriul e un spaţiu perfect închis, care posedă gravitaţia superlativă a marginii, e o cursă uriaşă de şoareci , un laborator ascuns de orice privire iscoditoare, unde cobaii umani duc viaţa vegetativă a criptogamelor: ,,mi-e teamă să nu rămîn pentru totdeauna aici/ printre geometrii hipnotice perfecte de gresie/un cer senin în HD/ dar dacă aş rămîne?//să-ţi mărturiseşti opiniile despre sinucidere/cu burta plină în loc să taci – rezidual/închipui un laborator/în care cobaii exultă’’. Lumea din exteriorul spitalului de psihiatrie, cu ,,normalitatea’’ ei dubioasă, a devenit indezirabilă, chiar ostilă, iar sanatoriul se transformă, paradoxal, într-un fel de spaţiu securizant, cu propriile sale ritualuri şi automatisme comportamentale: ,,aici e de noi/afară nu reuşim să ne acomodăm/fiecare/are undeva pe creier o bubă/un locşor în care/se zbate un ţînc subdezvoltat/ăia de afară nu au/noi stăm prost la capitolul RELAŢII – /la coadă la buline/gobe urmăreşte/o linie neîntreruptă/de-a lungul culoarului/pantalonii cad de pe noi/încercăm vag să-I fixăm la nivelul buricului/avem în mîini sticle cu apă/căni metalice cu apă metalică/sucuri galbene metalice şi astea/sîntem strigaţi pe nume aşa cum se adună de la păşunat/nişte văcuţe posace şi supuse’’. Redusă la o gregaritate abjectă, această umanitate capată ceva din fizionomia animalului de experienţă, e supusă unor experimente care încearcă să-i infuzeze măsura aşa-zisei normalităţi, supunând-o cu forţa unor pe cât de traumatizante pe atât de inutile exerciţii de socializare, la sfârşitul cărora nu se mai resimte decât un puternic sentiment al înstrăinării de propria existenţă; ,,existenţele noastre par atît de îndepărtate/încît ne privim bulinele din palmă şi ne închipuim acolo/voioşi modelaţi până la inocenţă şi micuţi/aşa cum am fost//alintaţi într-o vreme când ne miram din orice/unele sunt ovale altele rotunde inerte/altele ca picăturile de ploaie/care se preling pe geamul autobuzului’’. EJectat în cele din urmă în lumea celor din afară, dincolo de zidurile spitalului, urmărit de panică, nesiguranţă şi anxietate, repudiat de toţi, personajul liric îşi va constata în final încă o data eşecul în toate planurile, singurătatea, neputinţa de a comunica, răpindu-i-se până şi ultima dintre fantasme- poezia. Ţesuturile sufleteşti sunt mortificate în totalitate,triumfă placiditatea şi oboseala: ,,urmarea e cam aşa/o cabană printre brazi/intru mă aşez lîngă şemineu/şi scuip un fir de tutun//nu chem pe nimeni/nu mă cheamă nimeni/mă doare-n cur de restul planetelor/mă doare-n cur de planeta/pe care mă doare-n cur/nu se aude nici măcar musca/nici măcar musca lui lucian din samosata/mă simt elegiac şi transparent ca un aisberg/rotocoale de fum înspre candelabre/hai să spunem că e un trabuc//(…) e deja întuneric/ îmi dau seama şi momentul în care/îmi dau seama/corespunde/cu replica ta de acum cîteva ore:/mă cac pe talentul tău – /şi eu dragă/ Şi eu’’
Evitând cu inteligenţă orice suspiciune de patetism, pendulând între rostirea dezabuzată şi autoironia subtilă, care îl face încă şi mai credibil. t. s khasis reuşeşte astfel să elaboreze în aparenta naturaleţe a vieţii o biografie extrem de convingătoare a omului de prisos. Printre alţi „marginali”, mai mult sau mai puţin contrafăcuţi ai promoţiei sale, el face figura marginalului autentic, care îşi spune povestea firesc, fără stridenţe şi fără excese de recuzită, iar vocea lui rămâne, de la un capăt la celălalt al volumului, extrem de umană. Fără gesticulaţia truculentă şi histrionică a lui Marius Ianuş din zilele bune ale acestuia, optând pentru tonurile cenuşii ale lipsei de ostantaţie, recurgând la resursele unui minimalism de esenţă, autorul lasă impresia că e perfect autentic. Şi se dovedeşte o voce cu certe accente particulare în corul, destul de monocrom, al colegilor săi de promoţie. În fine, e un poet adevarat.

(publicat in Astra nr.10/2015)

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: