din batranetea ucenicului alchimist

Bun, să revenim la profesorul Cuza. Ce-l făcea faimos pe Constantin Cuza?
Era nepotul lui Cezar Petrescu, iar unii ziceau că ar fi fost ceva rubedenie și cu A.C Cuza. Fusese studentul lui Călinescu și Vianu (lucru de care făcea mare caz), luptase în al Doilea Război Mondial și avea (după spusele lui) un singur plămân, dar asta nu-l împiedica să fie un fumător înrăit. Din cauza fumatului, mustața lui, care ar fi trebuit să fie albă, se colorase în galben, lucru pe seama căruia am făcut multe glume în timpul liceului. Era însă un admirabil profesor, poate puțin cam retoric, care învățase bine lecția călinesciană. Și pot să spun că am avut enorm de învățat din lecțiile sale. Constantin Cuza nu era însă doar profesor, ci și scriitor (publicase câteva romane mai mult sau mai puțin izbutite), fapt pe care ținea să-l sublinieze ori de câte ori avea ocazia… Obișnuia, de exemplu, să ne spună că nici un elev nu-l poate minți, deoarece intuiția lui de scriitor citește în noi ca într-o carte deschisă.

Vă obliga să-i citiți romanele sau le citeați pe cont propriu?
Ne cam obliga, dar eu nu le citeam.

Și bănuiesc că-i și datorați ceva, simbolic vorbind…
El m-a descoperit, ca să zic așa, ca poet. Dar fac o paranteză. Mi-am scris primele poezii când eram în clasa a III-a. Eram bolnav, nu mergeam la școală și mă plictiseam. Și-atunci am zis: ce să fac? Să fac niște poezii! Și-am făcut patru poezii cu cele patru anotimpuri. Proaste, bineînțeles. După aceea, când am ajuns în clasa a V-a, am mai scris niște poezii. Astea parcă erau c-o idee mai bune, nu chiar atât de proaste ca primele. Și le-aveam scrise într-o agendă pe care a găsit-o taică-meu. S-a apucat el, a citit, domle, nu se poate, uite ce chestie, scrii poezii. Și-a luat agenda respectivă și-a dus-o la școală și i-a dat-o profului meu de română (altul decât Constantin Cuza). Profesorul respectiv a luat agenda, mi-a adus-o după două săptămâni și mi-a dat-o înapoi, dar n-a spus nimic. În toată agenda era subliniată o singură chestie, greșeală de ortografie. Și după ce mi-a dat profesorul agenda a venit recreația. Colegii mei de clasă s-au prins că agenda era cu poezii. S-au repezit toți la mine să-mi ia agenda. Și eu nu voiam să le-o dau. Și s-a lăsat cu scandal, cu bătaie, și-a venit profesoara de serviciu în clasă și-a zis, când a descoperit agenda: Porcule, nu ți-e rușine, vii cu poezii la școală! Lasă că-ți scădem noi nota la purtare! Deci cine scrie poezii se poate-alege cu nota scăzută la purtare. Oamenii normali nu scriu poezii. Vor să câștige bani, ăși cumpără mașini, case, se duc la curve. Poezia o fac oamenii anormali. Închid paranteza. Deci, Cuza. S-a întâmplat că nu mai fusesem de vreo două săptămâni la școală (pe timpul liceului am avut mereu probleme mari cu frecvența), iar Cuza a binevoit să-mi facă o vizită la domiciliu și m-a întrebat ce fac atunci când nu merg la ore. Atunci, pesemne din dorința de a mă scoate basma curată, maică-mea i-a spus că scriu poezii, iar musafirul nostru s-a arătat dornic să-mi vadă mâzgăliturile, ajungând la concluzia că am un oarecare talent. Și pentru că aveam un oarecare talent am ajuns să fac cu Constantin Cuza un târg oneros: s-a oferit să-mi motiveze absențele, în schimbul unor poezii partinice (cele cu Ceaușescu nu erau încă la modă) publicate în revista liceului. Așa că cine vrea să descopere pete negre în activitatea mea de scriiitor trebuie neapărat să consulte colecția revistei Muguri unde îmi va găsi două sau trei poezii cu patria și partidul. Ceea ce mă consolează oarecum e că are una și Andrieș…. Pentru chestia asta am încercat însă să i-o plătesc, la rândul meu, profesorului Cuza, iar la banchetul de absolvire (tocmai îi apăruse un roman intitulat Capriciu) i-am citit de la microfon următoarea epigramă: Ți-a apărut o nouă carte/Și ne privești triumfător,/Dar vrei să intri-n nemurire/C-un biet capriciu trecător:?

Să-nțeleg că v-a scos de la inimă?
Nu știu, după terminarea liceului l-am mai văzut o singură dată. Ieșise la pensie, își improvizase un solar și cultiva roșii…

Deci avea să vină locul altcuiva…
Da, începând însă de prin clasa a unsprezecea destinul meu literar avea să treacă sub oblăduirea lui Ion Topolog, care conducea cenaclul revistei Astra. Până atunci apucasem să schimb câteva formule poetice: am fost minulescian într-a noua, sorescian într-a zecea, suprarealist într-a unsprezecea, iar în ultima clasă de liceu începusem să mă apropii de formula baladescă din volumul meu de debut. Ei, și am avut mai multe lecturi în cenaclul condus de Topolog, dintre care de pomină a fost mai ales una… Citisem un ciclu de poeme intitulat Muntele Cenușii, iar o anume doamnă (de profesie medic dermatolog) m-a onorat cu un comentariu care suna cam așa: „Muntele Cenușii… da… da…. da… Munte este Ceahlăul… Munte este Retezatul… Munte este Sadoveanu… Muntele literaturii române, nu-i așa? Dar un munte de cenușă? Și mai ales un munte de cenușă în zilele noastre? Nu știu ce vrea tovarășul să insinueze…“

Ce insinua tovarășul?
Nimic, dar lumea era foarte suspicioasă atunci. Firește că un asemenea pertinent comentariu mi-a tăiat pentru foarte multă vreme aperiturile cenacliere… Nu peste multă vreme aveam însă să fiu răzbunat. În urma unei lecturi din opera peronală, doamna în cauză a fost cât pe ce să-i cadă victimă lui Darie Magheru, care s-a repezit la ea și a început s-o strângă de gât, spunându-i ceva de genul: „Ascultă, tu! Dacă mai citești vreodată în cenaclul ăsta asemenea porcării, o să te omor cu mâinile astea ale mele. (Strângând tot mai tare) Uite așa… uite așa…“ Rezultatul? A doua zi doamna doctor l-a cerut de bărbat pe Magheru, dar a fost refuzată… Darie susținea că avusese până atunci destule neveste și nu vede la ce i-ar folosi una în plus.

Să-nțeleg că era o faună a cenaclului…
Da, venea o faună umană extrem de diversă la cenacul lui Topolog. În afară de Darie Magheru apărea acolo destul de frecvent și celălalt poet de notorietate al Brașovului, George Boitor. Venea câteodată și Dan Tărchilă, care era pe atunci președintele filialei Uniunii Scriitorilor din Brașov. Venea criticul A. I. Brumaru.

Poate par ignorant, numai nume care nu spun nimic, totuși.
Erau celebritațile brașovene ale momentului. Mai veneau și niște autori bine cotați în topurile locale, care au fost înghițiți însă în cele din urmă, din cine știe ce pricini de anonimat: poeții Mihai Deșelaru, Daniel Amurg și Mihai Modruj sau prozatorul Vasile Hrizea. Venea chiar și Cazimir Ionescu, cel care va juca un rol important în evenimentele din decembrie 89 și în viața politică imediat următoare. Dar veneau și câteva personaje de un pitoresc nebun: o doamnă de vreo optzeci de ani, care compunea operete sau un bătrânel ce avea la activ câteva mii de rondeluri. Îmi amintesc de o lectură a lui, când a citit cam o oră, firește numai rondeluri. Nu-l asculta nimeni, în sală se spuneau bancuri și se râdea. La un moment dat însă, rondelistul nostru se oprește din lectură și spune pe un ton grav: „Tovarăși, vă rog să nu râdeți la rondelul care urmează, mi-a fost inspirat de moartea soției mele.“ Interesante au fost atunci și comentariile pe marginea versului Ca Venus când coboară-n mare. Tărchilă și-a exprimat nedumerirea: noi știm că Venus iese, se naște din mare, nu coboară în mare. Concluzia a tras-o Daroe Magheru: „Pe Venus n-ai cum s-o bagi în mă-sa, așa că o trimiți înapoi în marea aia a ei..“

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: